Dragele mele,

Ştiu că maturizarea-i dificilă şi că poate n-ar trebui să fac mişto de voi, dar nu ştiu cum altfel să vă comunic cât de păgubos este comportamentul despre care urmează să vă vorbesc:

În afară de cazul unor nenorociri serioase despre care tocmai aţi aflat (deces, boală gravă a cuiva apropiat) NU MAI PLÂNGEŢI NAIBILOR ÎN PUBLIC, CE DRACU, N-AVEŢI MÂNDRIE?! Cu corolarul: nu-i faceţi LUI o scenă cu lacrimi în public – şi, de preferinţă, nici în privat – că nu câştigaţi nimic şi chiar dacă vi se pare că obţineţi vreo victorie, pe termen lung pierdeţi.

N-aş aduce vorba despre asta, dar este pentru a treia oară în două luni când văd următoarea scenă: într-un colţ din staţia de metrou, în acel no man’s land ce se întinde între intrare şi aparatele alea pe unde bagi cartela, un cuplu şade înghesuit într-un colţ. Ea se uită în pământ, cu nasul roşu  – că numai în telenovele şi blockbustere nu ţi se înroşeşc nasul şi ochii când plângi – trăgându-şi răsuflarea sacadat. Din când în când, îşi ridică spre ceruri tavanul metroului ochii, cu lacrimi tremurătoare strălucind pe gene ca diamantele în lumina săracă a neoanelor, bla,bla, bla, let’s cut the crap! El se uită într-un punct aflat fie la doi centimetri în spatele umărului ei drept, fie la vreo cinci centimetri de glezna ei dreaptă, în tot cazul în aşa fel încât privirea să evite să i se încrucişeze cu trupul ei, cu umerii lăsaţi şi cu un aer care spune clar că ar vrea să se afle literalmente oriunde altundeva. Mâine, când le va povesti prietenilor scena se va arăta iritat sau plictisit, dar acum este de fapt stânjenit, încordat şi complet depăşit de situaţie.

Ştiţi însă ce n-am văzut? În niciunul din cazuri nu l-am văzut luând-o în braţe.

De aici şi mesajul meu.

Drăgălaşelor,

Feminitatea sensibilă e una şi bocitul ca o ţâşnitoare e alta. Nu-i udaţi cămaşa de parcă aţi fi programul de înmuiere al maşinii dvs de spălat, sau, dacă tot o faceţi, adăugaţi măcar şi nişte detergent, că alt folos nu va rezulta oricum, v-o zic. Probabil că sunteţi induse în oroare de scenele alea din filme în care ea plânge şi, înduioşat, Juan Alfredo renunţă la tirada pe care o încheiase din pragul uşii, se repede, o ia în braţe şi i se jură: „Te quiero, te quiero!”. Naaaah!

De fapt, în timp ce voi plângeţi ca-n filme (mai puţin ochii injectaţi şi nasul roşu, nu obosesc să v-o repet), el simte probabil unul dintre următoarele sentimente înălţătoare:

a). Enervare. Se va simţi şantajat de lacrimile voastre. Şi chiar dacă o să facă acel lucru pentru care plângeţi, o să capete ranchiună. Şi chiar dacă o să mai stea într-o relaţie din care voia să plece, o s-o facă fără tragere de inimă, cu tot ataşamentul unui puşcăriaş pentru mâncarea de puşcărie. Şi tot o să plece, când o să devină imun la venirea sezonului de inundaţii, ceea ce o să se întâmple la un moment dat.

b). Neînţelegere. Ei nu plâng. Nici măcar când îi doare. Voi de ce aţi plânge? Cu ce rezolvă plânsul problema în speţă? Nu faceţi decât să-i transmiteţi că nu sunteţi chiar de încredere, uite, poftim, lacrimi, ce nerezonabil şi ce neplăcut!

c). Neputinţă. Se va simţi vinovat că nu reuşeşte să rezolve situaţia, iar asta îl va face furios pe voi, care îl puneţi în această situaţie.

d). Jenă. Dvs nu oţi fi văzând că se uită lumea, dar el da. Inclusiv pot să treacă pe acolo prieteni de-ai lui care să îl vadă într-o situaţie pe care nu poate s-o rezolve. Recitiţi punctul c).

e).  N-aş zice chiar dezgust, dar sigur nu încântare. Repet, că lecţiile bune merită reluate: când plângeţi,  arătaţi naşpa. Dacă e un moment în care NU arătaţi ca femeia visurilor lor, apoi ăla este.

În tot cazul, singurul impuls care NU îi vine este acela de a vă strânge înlăcrimată la pieptul lui protector şi de a vă ocroti de toate relele lumii.

În concluzie, dacă vrea să vă părăsească, nu plângând o să-l convingeţi să n-o facă. Dacă vă înşeală, când plângeţi, pierdeţi puncte în faţa celeilalte: poate că ea nu plânge. Sau poate că da, dar, oricum, ea-i mai nouă. Întrucât admit că totuşi poate fi dificil să nu plângi când te anunţă că s-a terminat sau afli că mai are pe altcineva, măcar faceţi-o acasă. Pentru orice alt motiv, nu merită să plângeţi. Iar o relaţie care se menţine prin lacrimi este o relaţie bolnavă. În fine, v-aş mai zice eu şi altele, dar oricum n-o să ţineţi cont nici de astea.

Publicitate