(continuare)

M-am decis să tatonez terenul cu grijă:

– Păi şi l-ai lăsat în viaţă? Ce generos din partea ta!

Domnul Balaurexu s-a înroşit atât de tare încât nici nu i s-au mai văzut vânătăile cu care cele trei capete erau garnisite din belşug după lupta cu Voicunike. Din păcate, acesta din urmă mă auzise.

– Ce zice, băi, urâtu ăla?!

– Că el te-a bătut pe tine, a intervenit bebe îndatoritor, înainte să apuc eu să dreg lucrurile.

– Cine mă? Ăla pe mine? s-a ambalat Voicunike. Mamă, să vezi ce geacă din piele de balaur îmi fac io acuma, numa adu-ţi tu moacele alea urâte pe lângă pumnii mei! Ce vrei? În săbii să ne tăiem sau la trântă să ne luăm?

Domnul Balaurexu a pufnit ironic pe nări. Din fericire, de data asta nu eram pe direcţia vântului. Când atmosfera s-a clarificat niţel, Voicunike se metamorfozase iarăşi într-un negru furios.

– Păi ultima dată…

– … când ne-am luat…

– …la trântă…

– …te-am îngropat …

– … până la gât…

-… într-un morman de cărţi! i-a reamintit Domnul Balaurexu cu satisfacţie.

– Ce zici mă, n-ai venit tu ultimul aici, la masă?, a mârâit Voicunike.

– Păi da pentru că am rămas…

– … să pun cărţile la loc…

– … nu ca alţii…

– … cărora nu le pasă…

– … şi le lasă să fie călcate..

– … în picioare!

– Adică MIE nu-mi pasă de cărţi?! Fleici pentru grătar te fac!a urlat Voicunike,  înşfăcând un cuţitaş de plastic uitat pe o masă, gata să treacă la fapte crunte.

– Nicule, lasă armele albe, a zis bebe.

Mi-am zis în sinea mea că bebe avea un simţ al umorului cam sadic, pentru că, într-adevăr, cuţitaşul era alb. Domnul Balaurexu a zâmbit drăgălaş şi a etalat două seturi a câte cinci gheare respectabile.

– Ce păcat, i-am zis eu lui bebe, că două persoane care citesc şi iubesc cărţile nu reuşesc deloc să se înţeleagă.

Auzind acestea, cei doi rivali au rămas mască:

– Lu haimanaua asta..

– …îi plac…

– …cărţile? s-a mirat Domnul Balaurexu.

– Adică tu vrei să spui că animalu ăsta citeşte? s-a întors Voicunike către mine.

Întrevăzând o nesperată şansă de împăcare, m-am apucat să povestesc despre posibilităţile care se deschid când ai trei capete şi poţi citi cu toate trei odată şi despre cum Nicu a plecat de la un târg de carte cu un geamantan întreg de noi achiziţii, adăugând, diplomată, că, întrucât ambii erau construiţi din material de basme, ar fi fost chiar păcat să continue să se certe.

– Trei cărţi deodată… a zis Nicu invidios.

– Un geamantan? Credeam că-s singurul care cumpără cărţi cu geamantanul, a oftat domnul Balaurexu.

Cei doi s-au uitat unul la altul ca şi cum ar fi fost fraţii despărţiţi în copilărie şi reuniţi după ani de zile la „Surprize, surprize”.

– Şi iată cum o încăierare poate fi începutul unei frumoase prietenii, a cârcotit bebe.

Asta, desigur, rămâne de văzut. Deocamdată, a fost începutul unei beţii măreţe, pentru că, evident, cei doi au vrut să bea în cinstea cărţilor, şi în cinstea mea şi pe urmă au mai găsit ei şi alte motive. Domnul Balaurexu a zis că vrea ceva de băut şi s-a întors cu trei sticle de bere, pe care le-a aliniat frumos câte una în faţa fiecărui cap. S-a uitat dezolat la cele două mâini ale sale:

– Numai două…, a oftat el,

– …caracatiţele alea…

– … ce baftă pe ele.

Mda, toţi avem ideile noastre fixe.

La un moment dat, Domnul Balaurexu a dorit să mănânce ceva, aşa că s-a ridicat de la masă şi s-a întors mai târziu trăgând după el grătarul pe care restaurantul prepara micii. A dat frumos deoparte grila cu micii pe ea şi s-a apucat să ciugulească din cărbuni, mai suflând peste ei ca să-i ţină calzi.

-Uite-l bă, ce tare e, a zis Nicu, ăsta îşi găteşte mâncarea chiar în timp ce o mănâncă.

Eu şi bebe l-am lăsat să admire priveliştea, în timp ce ne îndopam cu micii, că era păcat de ei să se răcească.

Deşi avea numai două mâini, Domnul Balaurexu a reuşit totuşi să se îmbete foarte eficient, aşa că pe la trei dimineaţa eram singura trează la masa aia, în sensul că lui Nicu i se împleticea limba în gură, domnul Balaurexu îşi împletise gâturile între ele şi cânta de inimă albastră pe trei voci, dintre care una de tenor şi două false, iar bebe moţăia cu capul în piept.

Plecarea acasă s-a dovedit altă aventură. Metroul nu mai mergea şi nu prea credeam că o să conving vreun taximetrist să ia balaurul în maşină. În final, am decis că eu o să iau un taxi, iar vecinul meu, treaba lui cum o să ajungă acasă, că doar era major, responsabil şi nici nu veniserăm împreună.

S-a dovedit că Domnul Balaurexu avea alte planuri. După cum se va vedea…