Ce-ți doresc eu ție…

Ce-i doresc eu României de ziua ei e să ajungă să-și serbeze odată majoratul. Ceea ce-i totuna cu a spune că îmi doresc să ne maturizăm odată ca popor, că încă n-am ajuns acolo. Mereu așteptăm să vină cineva să ne salveze, nu ne punem în mișcare decât în contexte extraordinar de emoționale și atunci ne dăm prea repede bătuți, ne sare țandăra ușor și nu pentru ce-i cu adevărat important, suntem grăbiți întotdeauna să spunem ceva de rău ca să nu se prindă cineva că suntem cumsecade și să ne ia de proști, știm ce-i bine, dar facem tot ce-i mai simplu, suntem necruțători cu cei care au făcut ceva, dar iertători cu tot soiul de lichele. La nivel de nație suntem copii care se cred oameni mari și se oțărăsc la aceia care le spun că mai au lucruri de învățat.
La mulți ani, România, și hai cu majoratul ăla!

ATENȚIE! SPAIMA DE DUȘMANI E ȘI EA UN DUȘMAN!

Casandrele care, încă de la începutul marșurilor de protest, deplâng deturnarea protestelor de către unii sau alții, ale căror nume refuză să le dea, nu-și dau seama cât rău fac. Pentru că dincolo de apelul la vigilență, ei seamănă paranoia în rândurile manifestanților, fărâmițând o piață și așa împărțită și făcând alți oameni să șovăie în a li se alătura de teama de a nu fi manipulați. Ca urmare, o bună parte din energiile mulțimii se consumă în vânătoarea de infiltrați, perpetuând confuzia și deturnând atenția oamenilor de la motivele pentru care sunt de fapt în stradă.

Am văzut deja oameni care au anunțat că nu se mai duc la proteste din cauză că au văzut ei acolo ceva în neregulă, niște manipulări. Dovadă că bocitorismul ăsta de tip românesc – aoleuuuu, va pica drobul de sare – își face efectele. Or toată ideea tocmai asta e, că reforma din temelii a societății pe care o doresc cei din stradă este o treabă de durată, că rezultatele nu pot să apară imediat și că e nevoie de răbdare și dârzenie, nu de renunțare la prima problemă.

Cred că ar trebui ca oamenii săi aibă mai multă, nu mai puțină încredere în ei. Să nu se retragă pentru că se tem, în abstract, că vor fi manipulați. Faptul că există manipulări nu este un motiv să nu te mai duci la mitinguri: dimpotrivă, e un motiv să te duci și să nu te lași atras în cursă sau să nu lași decizia pe mâinile celor manipulabili. Adică ce, n-ai discernământ, că doar ești adult și încă unul instruit?

Faptul că apar grupuri atipice sau figuri suspecte nu înseamnă neapărat că ăia sunt infiltrați. Faptul că unii dintre protestatari nu se potrivesc portretului-tip (tineri, educați, cu un job într-o corporație) nu înseamnă că ei nu sunt, la rândul lor, sinceri. Nu doar tinerii educați sunt nemulțumiți de corupția care ne-a infestat viața de zi cu zi, nu doar ei sunt impresionați de tragedia de la Colectiv. Dreptul de a protesta le aparține tuturor. (La fel și dreptul de a nu protesta.)

Am văzut că au început să circule poze sau liste cu persoane care ar fi infiltrați. Or fi, n-am de unde să știu. Atenție însă și aici, că eu am mai văzut scenariul ăsta în decembrie 89, când ni se spunea că de tras în mulțime trag teroriștii și că ei sunt printre noi. Nu era niciun terorist. Dar am văzut oameni care era să fie bătuți măr pentru că s-a spus că sunt teroriști și la televizor ni s-au arătat militari în termeni împușcați degeaba care ne-au fost prezentați la televizor drept teroriști deghizați.

Și trebuie să înțelegem cu toții că lucrul pe care îl dorim nu se va rezolva într-o săptămână și că exact asta și vrea sistemul, ca lumea să se dea bătută. Și lătrând la umbre și vânând dușmani anonimi, la asta se poate ajunge.

E un virus în Rivendell?

Eu (urmărind pentru a cinșpea oară Stăpânul inelelor și începând să mă simt, de data asta, oarecum plictisită) arăt cu degetul când pe ecran apare Elrond aka Agentul Smith:

– Ia uite, e un virus în Matrice! Agentul Smith s-a infiltrat și aici!

Boyfriend, care nu îl vede decât a cincea oară îmi aruncă o privire indulgentă:

– Țțț!

Eu, lovită brusc de inspirație:

– Și dacă de fapt și Middlearth e tot visul unor inși care vegetează în cuve? Dacă pe ăștia agentul Smith i-a păcălit că e de partea bună? Dacă, de fapt, cei nouă nazguli sunt versiuni ale lui Neo, mai ales că a) se îmbracă în negru, ca și el și b) știm bine din Matrix Reloaded că fuseseră mai mulți Neo de-a lungul timpului. Dacă Sauron e de fapt Morpheus sau poate Oracolul?

Boyfriend, cu ochii lipiți de ecran și cu un gest de discretă nerăbdare:

– Măăăi…

… în timp ce pe ecran Elrond spune: „Men? Men are weak!” cu aceeași voce cu care Agentul Smith i se plângea lui Morpheus că nu îi mai suportă pe oameni și mai ales mirosurile lor.

Deci aveam dreptate, da?!

O, wait! E cineva la ușă!

Micile bucurii ale vieții și alte căcaturi ipocrite

mortyMi se spune adesea că sunt negativistă. Perfecționistă. Prea autocritică. Prea severă cu ceilalți (pe bune? poate vreți să știți cum sunt cu mine și după aia să vă plângeți). Admit că e obositor să fiu eu și că uneori mi-aș dori să fiu altfel sau măcar să-mi împiedic rotițele astea din creier să se învârtă ca turbatele chiar tot timpul. Probabil e și vreo boală care poartă numele a ceea ce arată pentru mine ca starea naturală în care trăiesc.

Între mine și oamenii de bine care-mi dau sfaturi – mie sau altora ca mine – e o prăpastie severă în comunicare, pentru că nu operăm cu aceleași repere. Ei îmi spun să nu mai văd partea rea a lucrurilor, ci numai părțile bune, dar cum aș putea face asta cu partea rea conturându-se în permanență la orizont ca un nor de furtună? Să nu mă mai gândesc ce ar putea merge prost, de parcă dacă nu iei în calcul riscurile ele nu se vor mai întâmpla și tu vei defila printr-o nesfârșită vară însorită. Îmi spun să nu mai fiu atât de exigentă cu mine însămi, fără să-mi explice cum anume m-aș putea convinge că am făcut bine ceva ce eu văd că e doar mediocru* și nici de ce ar trebui să accept o asemenea autoamăgire, ba chiar să mi-o provoc deliberat.

Ei îmi propun, adică, să înlocuiesc ceva ce pentru mine e normal, cu ceva ce m-ar putea, eventual, determina să mă simt mai bine, dar care pentru mine cea de acum arată ca echivalentul mult mai blând al lobotomiei. Dacă pentru a mă place ar trebui să mă mint deliberat pe mine însămi, atunci prefer să nu mă plac. Oricum psihologii spun că orice creier îi induce posesorului o doză sănătoasă de autoamăgire inconștientă, prefer să n-o mai adaug în ecuație și pe aia conștientă.

Nu știu alții cum sunt, dar fie normalitatea mea ar fi depresia altuia (și poate normalitatea mea e și depresia mea, deși eu nu mă consider depresivă), fie majoritatea oamenilor emit, din dorința de a ajuta cu un sfat, clișee în care nici ei nu cred.

Probabil de asta și scriu postarea asta, încercând să comunic, într-un fel stângaci și fără referințe de specialitate, că înainte să dai sfaturi ar trebui să te gândești dacă nu cumva persoana căreia i le oferi are alte criterii de autoraportare decât tine, caz în care sfaturile astea fie îi fac mai mult rău, fie nu-i fac nimic, fie îi provoacă dorința de a-ți face o operație dentară de proporții folosindu-se de tastatura computerului.** Nu, nu știu ce anume ar trebui să faci. Eu îți explic doar cum se văd lucrurile din interiorul fenomenului, poate te interesează, dacă tot dai sfaturi, să fie și eficiente.

Continuă lectura

INCREDIBIL, domn’ ministru Bănicioiu! N-O SĂ-ȚI VINĂ SĂ CREZI cum îți bați joc de oameni!

Domnule ministru,

Aici ar trebui să fie un paragraf introductiv, dar sar peste el pentru că sunt prea grăbită să vă trimit acolo unde meritați, și anume în mod cert nu în fruntea Ministerului Sănătății. Data viitoare când mai ieșiți să declarați la televizor că sistemul funcționează, luați în calcul și următoarele aspecte de viață care nu mi se întâmplă numai mie, dovadă fiind cozile de la laboratoarele de analize. O să romanțez puțin lucrurile, ca să nu aveți dificultăți să citiți.

„Pentru analize trebuie să luați bon, iar bonurile se dau dimineață, între șapte și șapte și zece”, îmi zice marți doamna de la recepția Polimed APACA, unde mă dusesem cu trimitere de la medicul de familie pentru analizele alea așa-zis gratuite*. Mai înainte, pentru analizele de sânge prelevarea se făcea în policlinica unde lucrează medicul meu; înțeleg, dar nu bag mâna în foc, că acum nu se mai poate face decât direct la laboratoare, de unde și o parte dintre problemele cu care m-am confruntat.

„Toate astea sunt posibile din taxele pe care tu le plătești”

A doua zi m-am trezit pe la șase, în ideea că probabil o fi coadă și dacă mă duc mai devreme poate apuc un loc mai în față. La șapte fără douăzeci, ajung la Polimed APACA și văd vreo treizeci și ceva de persoane, buluc pe treptele policlinicii, care era încă închisă. „A, îmi zice o doamnă în baston, care nu mai avea laba piciorului, nu se dau decât 25 de bonuri pe zi și acuma s-a făcut deja lista și sunt date toate.” „Păi cine le-a făcut„, zic eu, „că policlinica e închisă?” „Ăia din față!” „Eu am venit la șase fără douăzeci și am prins numărul 24”, îmi zice un domn cumsecade,completând: „Ăia, primii, veniseră de la cinci fără douăzeci!”

Continuă lectura

Teaser: Odihna cea lungă

Și dacă tot ce credeai în copilărie era adevărat? Dacă într-adevăr crăpăturile dintre dalele din jurul blocului erau cozi de lei? Dacă omul negru chiar locuia în dulapul tău, de unde ieșea noaptea cu scârțâit de uși ca să ți se așeze pe marginea patului? Dacă tu și prietenii tăi ați salvat lumea, și nu doar o dată? Și dacă viața ta de acum, cu toate frustrările ei, nu este decât o lungă odihnă după toate pericolele copilăriei? O odihnă de care nu știi să te bucuri fiindcă ai uitat tot?

Pentru cine-i curios, iată un fragment din povestirea mea, Odihna cea lungă, publicată în Galileo 6.

(…)

Nu le furase nimeni. Acolo erau: piatra, mașinuța căreia roata îi căzuse din nou, bila și ascuțitoarea ei. O luă și începu, mecanic, să-i potrivească ochii de mărgele la locul lor, prin mișcări ale mâinii. Ghemuită pe vine, pierdută în gânduri, nu observă umbra decât când aceasta căzu asupra ei, iar atunci era prea târziu.

Era mai neagră decât umbrele obișnuite, ca și cum ar fi fost făcută dintr-un material mai dens. Era uriașă. Iar când Mery ridică ochii văzu că nu aparținea nimănui. Se uită din nou în jos, în speranța că umbra o să dispară și constată, îngrozită, că propria ei umbră, mică și palidă prin comparație, se strângea în sine, adunându-se în jurul picioarelor ei și, în final, dispărând, de parcă s-ar fi ascuns în striurile de pe tălpile adidașilor.

Cealaltă umbră se scurse în jurul ei ca o băltoacă de întuneric lichid și se recompuse într-o formă vag umană, pornind oblic de la tălpile fetei. Mery simți o răcoare stranie scurgându-i-se prin oase.

Umbra se îndreptă și Mery se ridică în picioare. Să fi fost oameni prin preajmă, puțini ar fi observat că umbra copilului era mai mare decât ar fi fost firesc și mult mai întunecată. Dar oricum nu era nimeni primprejur. Umbra făcu un pas și piciorul stâng al fetei se mișcă odată cu ea. Făcu încă un pas și încă unul. Mery vru să strige după ajutor, dar lumea era ciudat de întunecată și de depărtată, ca și cum s-ar fi uitat prin niște ochelari de soare la un ecran de cinema. Cu mișcări înțepenite, intră în tunel.

Când se făcu noapte și Mery nu apăru, adulții chemară poliția. Se vorbea de pedofili, de accidente, dar ele știau că nu despre asta-i vorba. Niciuna dintre fete nu se gândi însă se le spună părinților adevărul; știau prea bine că n-ar fi fost crezute.

(…)

Lumea era plină de pericole. Copiii ştiau, chiar dacă părinţii lor uitaseră. Adulţii îi sfătuiau să se ferească de maşini şi de necunoscuţii care voiau să stea de vorbă şi habar nu aveau de adevăratele ameninţări printre care copiii se strecurau toată ziua. O tufă de trandafiri nevinovată era de fapt o fiară care îi putea înhăţa de picior şi de care nu se puteau elibera decât cu efortul colectiv al tuturor prietenilor. Aleile familiare de pe lângă blocuri şerpuiau şi, dintr-odată, la capătul lor se aflau locuri necunoscute. Odată Denisa fusese cât pe ce să se înece în prăpastia de ape deschisă în faţa blocului. Adulţii încărcaţi cu sacoşe păşeau liniştiţi pe apă fără să fie conştienţi că fac o minune şi se amuzau de jocul copiilor, uite ce le-a mai trecut prin cap. În cele din urmă, celelalte fete, refugiate pe scara blocului din faţa potopului, o salvaseră aruncându-i un fular şi trăgând-o în siguranţa corabiei. (…)

Dar toate aceste pericole le erau familiare, făceau parte din riscul zilnic de a fi copil şi le supravieţuiseră de prea multe ori ca să se mai teamă. Nu le împiedicau să doarmă noaptea, să mănânce cu poftă sau să se joace pe unde n-aveau voie. Ca acum. Pericolele, până la urmă, oricum apăreau, n-aveai ce face.

Copii, vreți o poveste?

G61După cum unii dintre voi știu, atunci când nu citesc și nu scriu despre cărți, scriu propriile mele povești. Una dintre ele, nou-nouță, o să apară în Revista Galileo 6, la care va fi lansată de Millennium Books la Târgul de carte F&SF Final Frontier, sâmbătă 28 martie, la ora 14 (la Nexus Gamers’ Club, Bd. Elisabeta Nr.37, Bucureşti – vizavi de Hotel Cişmigiu).

Mâine o să revin cu detalii despre povestire, care se numește Odihna cea lungă și… nu mai e cu zombi!

Tot în Galileo 6 o să găsiți și o recenzie a mea despre romanul Vegetal scris de Dănuț Ungureanu și Marian Truță (sau invers, că nu mai știu care e primul pe copertă și mie mi se par la fel de talentați amândoi).

Târgul de carte însuși, despre care observ că am uitat să scriu, are loc sâmbătă și duminică și are în program numeroase lansări ale unor autori români, dintre care eu vi-l recomand pe Oliviu Crâznic cu Ceasul fantasmelor (editura Crux Publishing) și o serie de dezbateri organizate pe parcursul celor două zile, cu participarea altor autori.

Detalii despre Final Frontier găsiți pe site-ul festivalului.

*

Cât despre conținutul revistei, iată-l:

Editorial: Michael Haulică – Continuăm cu începutul

Ficţiuni: Roland C. Wagner – H.P.L. (1890-1991) – Premiul Rosny 1996 • Ciprian Mitoceanu – Complet accesorizat • Alexandru Lamba – Fum şi abur • Andrei Duduman – Eroi fără voie • Mihai Alexandru Dincă – Oroarea din Oort • Laura Sorin – Odihna cea lungă

Din carte-n carte: Laura Sorin – Vegetal. Apocalipsa cu porumb (Dănuţ Ungureanu, Marian Truţă – Vegetal) • Oliviu Crâznic – Calea spre ceruri (Arthur C. Clarke – Fîntînile Paradisului) • Iulia Dromereschi – Frînturi de cer cu nuanţe de imaginaţie (Roxana Brînceanu – Nuanţe de întuneric) • Oliviu Crâznic – O odisee străină (Lucian Dragoş Bogdan – Vraciul de pe norul interior) • Tudor Ciocârlie – Fantastic la superlativ (Robert Jackson Bennett – City of Stairs).