Arhive pe categorii: Poveşti pentru oameni mici şi mijlocii

Eu și Galileo

De fapt n-am nicio treabă cu bietul Galileo Galilei*. Dar are el treabă cu mine, în sensul că la Târgul de Carte Gaudeamus – care începe de miercuri, adică de POIMÂINE, și dacă nu ați pus bani deoparte mai aveți încă timp să luați un credit – o să îmi apară un text în Galileo 5. Am deja coperta cu numele meu frumos scris pe ea, iar Horia se jură că de sâmbătă revista se va găsi la târg, ceea ce, de dragul sănătății lui imediate, și eu îi doresc.

Acum o să pun frumos aici cuprinsul revistei, urmând ca despre povestire să vă dau, cu țârâita, detalii de mâine încolo.

CUPRINS:

  • EDITORIAL: Horia Nicola Ursu – Elogiul abundenţei
  • FICŢIUNI: Gene Wolfe – Memorare (nuvelă nominalizată la premiile Hugo, Nebula, Locus şi Theodore Sturgeon); Mike Resnick – Întoarcerea acasă (povestire nominalizată la premiul Hugo în acest an); Paul Tudor – Circul din Amsterdam; Eugen Cadaru – Sfera; Laura Sorin – O zi obişnuită după sfîrşitul lumii; Florin Pîtea – Resurse umane.
  • VIITORUL ANTERIOR: Oliviu Crâznic – Literatura gotică: valoare, opere şi reprezentanţi; Mircea Opriţă – Mitologie şi luxurianţă: Vladimir Colin.

Ilustraţia copertei îi aparţine artistului Darin K. Ford.

Galileo Science Fiction & Fantasy, Nr.5/2012 – 224 pagini, format 205×135 mm, ISSN 2067-7553, Millennium Books, noiembrie 2012; preţ de librărie: 15 lei

(Și uite-așa o să ajung eu în biblioteca lui Adrian Cioroianu, care întotdeauna vine ață la stand și-și ia Galileo. Ideea mă distrează la culme).

––––––-

*Eu sunt, dacă vă interesează, fan Leonardo da Vinci.

Reclame

Femeia care s-a îndrăgostit de un ac

Ştiu că o să vi se pară romantic şi drăguţ, dar este, de fapt, o poveste despre obsesia feminină. Nu, nu aia legată de greutate. Nu, nici aia legată de aspectul cât mai tineresc. Ei, vă las pe voi să ghiciţi la care obsesie mă refer, dar pentru asta trebuie să citiţi această nouă istorioară din categoria „Iubiri contemporane”. Şi, pentru că v-aţi plâns că aţi mai fi citit, dar s-a terminat textul, de data asta v-am scris pe săturate.

Era o notă excentrică pe care toţi ajungeau să o observe la un moment dat: această femeie elegantă şi modernă şi distantă purta mereu la reverul sacoului un ac. Era, în rest, aşa cum trebuie să fie o femeie în epoca asta a noastră, mereu în costum, mereu pusă la punct, încremenită într-o tinereţe fără bătrâneţe şi fără vârstă, vorbind două limbi străine şi navigând pe Internet ca la un raliu, având ipod şi ipad şi iphone şi ipocrizia socială necesară pentru a supravieţui, la curent cu toate trendurile şi cărţile şi filmele şi ultimele inovaţii din branşa în care lucra (şi care era una perfect inutilă şi, logic, foarte bine plătită). Acul era singura notă nelalocul ei, pentru că nu era un ac aurit, nici argintiu şi împodobit cu perluţe sau ştrasuri, nu era o bijuterie, ci pur şi simplu un banal ac de cusut. Ceea ce era bizar, fiindcă, oricât ai fi încercat, nu ţi-o puteai imagina în niciun chip cusând un nasture.

Când se găsea cineva care să-i atragă atenţia, câte o persoană care, cu toată bunăvoinţa, îşi imagina că şi-a uitat ustensila de cusut la rever, ea zâmbea vag, atingând ciudatul ornament cu vârfurile degetelor şi zicea: „A, da!”  Şi aşa rămâneau lucrurile. Oamenii se minunau, dar nu prea tare, căci le aveau pe ale lor cu care să-şi bată capul.

Ceea ce nu ştiau ei era că, atunci când ajungea acasă şi rămânea singură cu ea însăşi, femeia încuia uşile, trăgea draperiile în faţa ferestrelor, apoi se aşeza în genunchi pe covor, ţinând acul cu ambele mâini, în dreptul feţei. Şi pe vârful acului dansa un înger.

Înger pictat de Leonardo Da Vinci

Nu o mie, nu o legiune, nu toate armiile cereşti, ci unul singur. Dar un singur înger este deja mai mult decât prea mult şi nici nu-i sigur că ochii noştri şi inimile noastre şi minţile noastre ar face faţă la mai mult de un înger odată. Nu-i bine să-i dai omului mai multă frumuseţe decât poate să îndure. Cuvintele nu pot descrie cum era acest singur înger, pentru că îngerii nu-s de pe lumea asta, în timp ce cuvintele sunt. Ar trebui nişte cuvinte care să aibă miros şi relief şi muzică şi adâncimi şi culori, nişte cuvinte care să fie ele însele mişcări într-un dans, iar dansul să fie dansatorul însuşi, dansându-şi viaţa sau trăindu-şi dansul sau ambele. Îngerul dansa sau era el însuşi un dans al lui Dumnezeu şi mişcarea lui făcea firele covorului să crească vălurind precum iarba, şi florile din tapet să-şi ia zborul prin cameră ca nişte păsări parfumate,  şi becurile veiozelor să se transforme în sori mititei, fiecare cu sistemul lui minuscul de planete. Femeia însăşi era un copac de carne cu rădăcinile înfipte în cer, părul ei era încâlcirea de rădăcini prin care mintea îşi extrăgea din azur sevele vitale, în timp ce sub picioare nu mai simţea pământul, de care nu mai avea nevoie, şi fiecare celulă din corpul ei dansa ca un înger şi toate celulele  la un loc erau o legiune dansând după o melodie care o alcătuia pe ea. Continuă lectura

O iubire pe viaţă

În cinstea valului de iubire programată care invadează România cu începere de Valentine’s Day şi până după 8 martie, o să vă spun o poveste despre o dragoste împlinită. Aşa, ca o continuare la seria aia de poveşti de iubire contemporană pe care am început-o anul trecut.

Când a întâlnit-o, nu mai credea de mult în dragoste şi cu atât mai puţin în dragostea la prima vedere. A fost însă de ajuns s-o vadă trecând prin dreptul lui cu o indiferenţă regală, silueta ei îşi tăia practic locul într-o lume silită să-i recunoscă, plină de umilinţă, frumuseţea, aerul însuşi se dădea la o parte din calea ei. În clipa în care ea se pierdea după colţ, şi-a jurat că trebuie să fie a lui, pentru că simţise, deodată, că nimic din ceea ce era şi din ceea ce realizase până atunci n-avea valoare dacă ea nu-i era alături, că ea era, pentru el,  confirmarea supremă.

A muncit mai mult ca oricând, a pus la cale felurite stratageme – pentru că una ca ea aparţinea lumii celor cu bani, se vedea asta dintr-o ochire, că era obişnuită cu răsfăţul, cu luxul, cu ce era mai bun şi mai scump, că în acel mediu înflorea ea. S-a apucat, pas cu pas, să-şi câştige o situaţie demnă de ea, muncea ca un apucat, dar nu-i părea rău fiindcă avea un ţel şi fiecare zi, fiecare oră peste program, fiecare proiect îndrăzneţ erau o treaptă către ea. O zărea din când în când pe stradă, îi privea uneori pierdut de dragoste silueta întinsă languros prin paginile vreunei reviste de lux şi ceva în mijlocul pieptului îl durea, îl durea, ca şi cum ar fi tânjit după o îmbrăţişare. Ieşea cu prietenii uneori în oraş, mai vedea un meci, un film, dar toate astea i se păreau cumva îndepărtate, străine, ca şi cum n-ar fi făcut cu adevărat parte din viaţa lui; viaţa lui era asta, dorinţa pentru ea, drumul către ea, visele despre toate lucrurile mari şi mici pe care aveau să le facă împreună.

Fericirea lui când în sfârşit şi-a atins scopul, când ea a fost a lui, cu el, când a simţit-o însufleţindu-se sub mâinile lui, vibrând din toată fiinţa… e un lucru ce nu poate fi povestit. Nu există cuvinte pentru asta. S-a predat complet şi fără reţineri acestei iubiri, fără să-i pese dacă nu cumva un abandon atât de total era o nebunie. Se plimba nopţile pe străzi cu ea, ameţit de fericire, printr-un Bucureşti care, odată cu lăsarea întunericului, îşi lepăda chipul cenuşiu de zi cu zi şi îmbrăca o mantie de frumuseţe doar pentru ei doi. Îşi petrecea week-end-uri întins sub trupul ei sau dezmierdându-i cu palmele fiecare curbă, iubind-o cu privirile atunci când nu o atingea, împodobind-o cu daruri care să pună şi mai bine în valoare înfăţişarea ei spectaculoasă. A renunţat complet la alcool, deşi ea nu i-o ceruse niciodată: voia să facă sacrificii ca să fie demn de ea. Nu mai ştia unde începe el şi unde se termină ea, resimţea fiecare o zgârietură a ei ca pe o rană deschisă în propriul trup, un uşor acces de tuse al ei îi provoca nopţi de panică. Uneori se obişnuia cu ea, dar, din când în când, apropiindu-se de ea pe stradă, văzând-o încă de la distanţă, frumuseţea ei îl asalta brusc şi se simţea mai îndrăgostit ca niciodată şi mai mândru ca oricând.

Apoi a venit criza şi odată cu ea iubirea lor parcă şi-a pierdut din strălucire. El avea mai puţini bani şi nu putea să-i mai asigure luxul cu care fusese învăţată. Ea a început să aibă probleme de sănătate, ceva din vitalitatea şi aroganţa ce-i erau obişnuite s-a pierdut, în ciuda îngrijirilor lui, iar frumuseţea i-a pălit. Începea să arate comună, puţin uzată de viaţă; el simţea legătura dintre ei slăbind. Uneori, lângă el, ea era o străină, nu o parte din trupul lui. Alteori, un elan regăsit îi mâna din nou unul către altul, trimiţându-i, hoinari melancolici, prin noaptea încărcată de amintirea vechilor lor plimbări.

Câteodată se surprindea uitându-se la altele, mai tinere, mai altfel, poate nu neapărat mai frumoase, dar ALTFEL. Se dojenea cu asprime, n-avea nevoie de ele, în ciuda tuturor necazurilor ea era tot ce-i trebuia. Nu i-a zis-o niciodată dar ea trebuie să fi simţit aceste mici trădări, aceste clipe fugare când iubirea lui pâlpâia ca un bec cu filamentul şubrezit. Însă nu i-a reproşat nimic, iar prezenţa ei familiară era odihnitoare şi el se cuibărea în culcuşul cald al obişnuinţelor pe care şi le formaseră împreună.

Într-un fel, se poate spune că nici moartea nu i-a despărţit. Au făcut-o sanitarii, desprinzând cu grijă degetele lui de volanul ei, alegând dinţii lui dintre cioburile parbrizului ei, separând carnea lui însângerată de metalul ei sfâşiat, atunci când i-au găsit, contopiţi într-o ultimă şi totală îmbrăţişare, înfipţi în parapetul de beton al unui pod, după ceea ce s-a dovedit a fi fost ultima lor noapte de dragoste.

O iubire obsesivă

Bun, continuăm cu poveştile de dragoste contemporane, scrise încrucişat. Întrucât Lorena a scris ceva cu dragoste arzătoare şi sex neîmplinit, iată aici şi varianta mea.

De la o vreme încoace, prin mintea lui Adrian bântuia o melodie. O auzea când îi era lumea mai dragă: la cafeaua de dimineaţă, când se concentra asupra vreunui proiect şi chiar când era în şedinţă cu şeful. Dacă totuşi zgomotul oraşului sau pur şi simplu agitaţia nesfârşită a vieţii cotidiene reuşeau cumva să o acopere pe parcursul zilei, putea fi sigur că noaptea, după ce avea să stingă lumina, avea s-o simtă învârtindu-i-se prin creieri, asemeni unei pisici care nu-şi găseşte locul potrivit ca să adoarmă. Nu adormea ea, nu adormea nici el.

Adrian era un tip zvelt, chiar dacă talia sa nu mai avea fermitatea de odinioară, arbora o tunsoare severă, ochelari cu ramă subţire şi o strâmbătură plină de superioritate, numai pe jumătate camuflată în colţurile buzelor sale subţiri… Biologic avea 34 de ani, dar psihologic avea vreo 45, chestie de care era foarte mândru. Avea păreri ferme despre majoritatea lucrurilor şi persoanelor, de la cum erau până la cum ar fi trebuit să fie, şi n-avea de gând să mai renunţe vreodată la ele, că doar se chinuise 34 de ani să şi le formeze. Născut vreo câtva secole prea târziu, ratase o fructuoasă carieră de Inchizitor.

Se va înţelege deci cât de tare îl enerva pe Adrian să fie obsedat de această melodie. Mai ales că el unul nu-şi dădea voie să-i placă decât muzica jazz şi ceva clasici, aceştia din urmă însă nu în exces, iar cântecelul era, ei bine, un şlăgărel vulgar, repetitiv, plin de voie-bună şi lipsit de creieri pe care personajul nostru nu şi l-ar fi pus pe ipod nici mort.

Adevărul, pe care nimeni nu avea cum să-l afle şi pe care, ca un narator omniscient ce sunt, vi-l dezvălui acum, era simplu şi incredibil. Zvârlită de colo-colo prin eterul marelui oraş, strivită între claxoane isterice şi alarmele disperate ale ambulanţelor, captată de câte un post de radio şi propulsată din nou în aerul împuţit şi de aici în minţile agitate, hărţuite şi foşgăind de doruri şi dorinţe ale ascultătorilor, melodia nimerise, din întâmplare, în mintea lui Adrian.

Atâta linişte nu mai pomenise niciodată. Totul era curat, aranjat frumos în căsuţe şi compartimente. Melodia se simţi ca şi cum ar fi ajuns în Rai. Se tolăni pe ondulaţiile ca nişte dealuri blânde ale creierului lui Adrian,  se rostogoli fericită prin văile puţin adânci ale circumvoluţiunilor lui cerebrale, se lăfăi prin conexiunile neurale late ca nişte autostrăzi şi decise să rămână cu el pentru totdeauna.

Fireşte,  Adrian se apără cu Ella Fitzgerald şi Duke Ellington şi contraatacă în rafale de Bach şi Mahler. Fără succes. Melodia se ascundea din faţa acestora şi când, epuizat, el se dădea bătut, pornea să-şi exploreze noul domeniu. Făcu excursii lungi în lobul frontal, apoi în cel parietal, se lăsă să alunece pe encefal în jos fredonând. La un moment dat, într-o cută bine ascunsă, dădu peste amintirea unei roşcate cu ochi albaştri. Până şi Adrian uitase că era acolo, fiindcă fusese dragostea vieţii lui şi comorile cele mai preţioase le îngropi cel mai adânc, nu? Într-un acces crunt de gelozie, melodia îl bântui neostoită trei nopţi la rând, rulându-i numai refrenul, în buclă, mai-mai să-l aducă în pragul nebuniei. „Şi nici măcar nu era roşcată naturală”, i se păru lui Adrian că aude în zorii celei de-a treia dimineţi, înainte să cadă lat de epuizare.

Ce să mai vorbim despre viaţa sexuală a bietului Adrian? De îndată ce era pe punctul să treacă la fapte, melodia îşi băga coada. Mai precis, începea să-şi desfăşoare obsesiv refrenul, impunându-i lui Adrian un tempo foarte rapid. Or toate fetele care au citit Cosmo ştiu foarte bine că, în ziua de azi, nu trebuie să-i permiţi partenerului să se năpustească direct la refren, ca neanderthalianul, fără să treacă mai întâi prin alegretto, fără să alterneze din când în când cu alegro ma non troppo şi, mai ales, fără să înceapă printr-un pizzicato executat cu degete agile. Şi uite-aşa, cât ai zice ffw, bietul băiat se trezea cu entuziasmul pleoştit şi cu partenera trântind furioasă uşa. Victorioasă, melodia îşi ciocnea notele cristaline de sinapsele lui, făcându-le să scoată scântei. Adrian era de drept al ei! Până la urmă,  îi cunoştea mintea mai bine decât oricine şi-l plăcea aşa cum era.

Sărmanul Adrian slăbea văzând cu ochii, ochelarii săi cu ramă subţire căpătaseră o sticlire dementă şi un tic nervos îi tot crispa colţurile buzelor subţiri. Se gândea că ar fi trebuit să meargă la un psihiatru, dar ăsta ar fi fost un semn de slăbiciune şi el nu-şi dădea voie să fie slab. Ca urmare, continua să se tot târască prin viaţă, nedormit şi ne…fericit.

Şi lucrurile ar fi mers tot aşa, dacă, la un moment dat, coborând mai adânc decât oricând, melodia noastră nu ar fi dat peste o uşă ferecată cu cinci zăvoare, trei lacăte şi un mic şi sofisticat sistem electronic.  Eroina, însă, cunoştea de-acum în profunzime procesele mentale ale lui Adrian aşa încât trimise în neant cele cinci zăvoare, deschise cele trei lacăte şi pianotă cu numai două degete codul sistemului electronic. Uşa se deschise. Inăuntru era un seif dar, folosind o combinaţie de persuasiune şi insistenţă, îl deschise şi p-ăla.

Şi afară năvăliră toate gândurile reprimate, toate visele ascunse, toate dorinţele negate ale lui Adrian, toate gusturile pe care nu şi le recunoscuse, toate glumele porcoase pe care nu le făcuse, ba până şi lacrimile pe care nu le plânsese când îl părăsise roşcata aceea. Ca un puhoi noroios de primăvară, acestea dădură pe dinafară, învârtejindu-se şi măturând totul în cale. Când inundaţia se potoli, nu mai rămăsese nici urmă nici din melodie, dar nici din peisajul ordonat ce-i ţinea loc de gândire lui Adrian.

Acum Adrian poate fi văzut râzând şi nu doar zâmbind, poartă cămăşi fistichii combinate cu blugi, mai umblă prin cluburi de noapte de unde se întoarce acasă spre ziuă, după ce ţopăie ca dementul pe ritmurile a tot soiul de şlăgărele vulgare, repetitive şi pline de voie-bună. Şi nicio melodie nu-i mai rămâne prea mult în cap, unde-i aglomeraţie mai ceva ca la Gara de Nord.

O fi bine? O fi rău?

Angela citeşte ziarul

(… sau „A numaiştiucâta poveste de dragoste”).

Angela citeşte „Adevărul de seară”. În metrou e aglomerat, oamenii coboară, urcă, îşi fac loc, dar Angela citeşte ziarul netulburată, stând drept în mijlocul culoarului, fără să se ţină de bare, fiindcă ţine ziarul larg deschis cu ambele mâini. Conducătorul metroului este, iarăşi, vitezomanul ăla care visa să devină pilot de raliu şi care, purtând garnitura prin tunel, reuşeşte să ia mai multe curbe decât au prevăzut constructorii metroului, dar Angela nu se lasă deranjată de atâta lucru.

Angela are vreo patruzeci de ani şi ar avea o siluetă mai degrabă subţire dacă în cazul ei s-ar mai putea vorbi de siluetă, ceea ce nu se poate din cauza muncii tenace a anilor şi a gravitaţiei şi poate şi din cauza hainelor lălâi pe care le poartă. Are pantofi negri, cu baretă, pantofi de şcolăriţă, ciorapi şi mai negri şi o fustă şi o jachetă în nişte culori pe care până şi bejul şi vernilul nu le-ar recunoaşte ca rude. Dacă te uiţi la chipul Angelei, o să ajungi la concluzia că trăsătura ei cea mai izbitoare o constituie ciorapii ei negri.

Metroul opreşte brusc în staţie, metroul demarează de pe loc precum maşina lui Alesi după ce şi-a schimbat cauciucurile, oamenii văluresc în toate părţile ca spicele în bătaia vântului, dar Angela nu bagă de seamă. Proptită zdravăn pe picioarele uşor depărtate, ea citeşte ziarul. Citeşte fără să-şi ridice ochii, fără să se ferească de înghiontelile oamenilor, fără să schiţeze măcar gestul de a se prinde de o bară când metroul frânează, ca şi cum n-ar vrea să piardă nici măcar o secundă contactul cu ziarul, care şi cum n-ar vrea să piardă timp îndoind sau împăturind o pagină, ca şi cum, de fapt, până şi să dea pagina i s-ar părea o întrerupere intolerabilă.

Cu ochii în ziar, Angela coboară. Iese la suprafaţă. În ceaţa înserării, becurile sistemului de iluminat stradal sclipesc roşiatic. La lumina lor, Angela citeşte ziarul. Şoferii care reuşesc s-o evite în ultimul moment îşi exprimă, printre claxoane isterice, dorinţa de a face cunoştinţă intimă cu morţii mamei Angelei, dar Angela nu are timp să stea şi să facă prezentările, ea citeşte ziarul. Un maidanez trezit din somn i se agaţă cu colţii de glezna stângă şi este târât preţ de câţiva metri până se hotărăşte să renunţe. Angela merge mai departe. Lumini schimbătoare dansează pe pagini dar ea nu stă să se întrebe dacă or fi reclame luminoase, fulgerele vreunei furtuni sau poate chiar Apocalipsa, ea continuă să citească, întorcând când şi când o pagină, din mers.

În cele din urmă, termină de citit ultima pagină şi îşi îndreaptă gâtul amorţit, care trosneşte. Ochii buimaci ai Angelei, înaintea cărora încă mai dansează fantomele literelor pe care le-a citit până acum în diverse combinaţii, iau contact cu peisajul din jur.

Luminile schimbătoare de mai devreme chiar fuseseră Apocalipsa!

În jurul ei, pământul se întinde pustiu şi crăpat sub un cer plumburiu. Aburi se ridică ici şi colo din crăpături. În adâncuri, lava bolboroseşte pentru sine şi ăsta este singurul sunet care se aude. Însuşi vântul a murit. Din cer s-a şters până şi amintirea păsărilor. Undeva în faţă se zăreşte un obelisc înalt şi negru, asemeni unui trăsnet solidificat. Litere mari, vizibile chiar din Cosmos, proclamă: „ATÂTEA AU FOST ZILELE OMULUI, CÂTE I S-AU DAT PE PĂMÂNT”.

În prima clipă, Angela nu simte nimic, în afară doar de o durere în glezna stângă. Apoi un gând se iscă din negura creierului ei, încleştându-i fălcile şi umplându-i ochii de lacrimi. Împătureşte cu grijă ziarul şi îl bagă în geantă. Începe să păşească mecanic înainte. Abia acum izbucneşte în plâns, un plâns sfâşietor, obidit, un plâns de sfârşit de lume.

Tocmai a realizat că n-o să mai aibă cine să scrie şi să distribuie ziarul gratuit în fiecare seară.

Angela merge plângând prin cenuşa Apocalipsei. În pustiul fără viaţă, suspinele ei nu provoacă nici măcar un ecou.

––––––––––––––––––––––-

DEDICAŢIE: Această postare este dedicată femeii care, acum trei zile, citea ziarul în metrou, la ora de vârf 18:00, ţinându-l larg deschis, cu ambele mâini, fără să se sprijine de ceva, în ciuda faptului că acel conducător de metrou vitezoman – care chiar există, deşi nu ştiu dacă se visează sau nu Alesi – era la post şi încerca să ia mai multe curbe decât prevăzuseră constructorii tunelului.

Sfântul Pafnutie cel Lesne Descălecătoriu

Întrucât de ieri sunt asaltată de mesaje insistente, transmise prin mailuri, SMS-uri, cărţi poştale şi porumbei voiajori, am decis să fac lumină în marele mister al Sfântului Pafnutie cel Lesne Descălecătoriu. Am ales spre edificare un fragment din cronici vechi, care slujeşte binişor de CV acestui sfânt din păcate prea puţin cunoscut.

„Aceasta iaste povestea vieţii Sfântului Pafnutie cel Lesne Descălecătoriu aşa cum ne-o relatează Cronicariul Macarie Măzgăliciul, transcrisă şi rezumată de către mine, nevrednicul Cronicariu Miron Roadepană-Căciuleşti, dela Academia Regală Curtea de Argeşu, spre uzul elevilor bacaloriaţi.

Sfântul Pafnutie s-au născutu, ca orice creştin, dintr-o mamă şi un tată. Cum vor fi fostu aieştia nu să poate spune, întrucât copilăria lui Pafnutie s-au pierdut în negurile unei pete de cerneală ce au făcut Cronicariul Macarie Mâzgăliciul, cărui nu degeaba i să zicea Cel Iute Vărsătoriu de Cerneală. Orişicâtu, pe la triizăci de ani, când să termină pata, Sfântul Pafnutie ierea deja cunoscutu în toata Ţara Românească pentru sârguinţa cu cari propovăduia cuvântul Domnului şi pentru iuţeala cu cari descăleca, e dreptu că din iniţiativa măgariului şi nu a lui. Nu ierea sat în care Pafnutie să nu fi pusu piciorul, ba chiar umărul şi uneori toată spinarea, depinde cum ateriza de pe măgariu.

Aşa mi-l ştia tot poporul, în cămeşoaia lui de in nevopsitu, vârstată cu praf pre mâneca stângă, sau dreaptă, sau pre spinare, intrându în sat cu călcătura lui uşoară, cu părul deja sur pre la tâmple, de la colbul drumurilor şi de la gândurile ce-l munceau neîncetat, cu ochi blajini şi încreţiţi la colţuri de râs. În urma lui venea măgariul, ce va fi suferit, să vede, de păcatul mândriei şi nu-i venea a să lăsa văzut de alţi oameni cum îl călăreşte Pafnutie. Cum dedea cu ochii de oameni, la sat sau la oraş, la drumul mare sau pe poteci neumblate, măgariul de îndată asvârlea pre Pafnutie din spinare. Unii rău-voitori, de cari iaste plină lumea, căci s-au înrăitu oamenii şi nu mai e bunăcredinţă ca pe vremea moşilor noştri, ziceau că de aceia avea Pafnutie atâta tragere de inimă în a să opri şi a adăsta la vorbă cu oamenii, pentru că măgariul nu-i dedea de ales.

Au fost acest Pafnutie un bărbat înaltu şi lat în umeri, cari ar fi putut el cu lesniciune să salte asinul în spinare şi să deie cu el de pământ, ca să să înveţe dobitocul să respecte pre om, carele iaste cea mai frumoasă creaţie a Domnului. Căci doară Domnul au lăsatu pre asin să poarte omul şi nu altminterea. De aicea au ieşitu alte vorbe, anume că măgariul era cel necuratu – carele nu merită a i să scri numele cu literă mare – cari s-au fost băgat să-l slujească pe Pafnutie după ce au fost pierdut un rămăşag cu acesta şi au fost nevoit să steie pre lângă omul cel sfântu, ca să să înveţe virtuţile cele creştineşti. De vor fi fostu aiestea adevărate şi nu născociri ale oamenilor puţini la minte, cari văd basne acolo unde omul cel cuminte pricepe că ie lucru simplu, de vor fi fostu deci aievea acestea, atunci să poate spune că învăţătura nu mergea tocmai bine.

(…)”

Doctore, mi-a intrat ceva în ochi (IV)

(continuare)

Preotul familiei n-a pus întrebări. Mai multe a pus mama, care nu pricepe de ce m-a apucat bisericoşenia aşa, deodată. Mă tem că n-am găsit o minciună destul de inteligentă şi că îşi face destule griji dar adevărul cred că ar îngrijora-o mai tare, asta dacă l-ar crede.

– O exorcizare?! sare Funes de pe scaun. Ce imprudenţă! Ce ingratitudine! Ştiţi ceva? Meritaţi tot ce vi se întâmplă!

Se ambalează. Face paşi mari prin cameră dând din mâini, cu trenciul lui de Colombo fluturându-i în urmă; arată ca un aeroplan beat. Dar cuvintele lui reuşesc să invoce clar în mintea mea singurătatea unei case nelocuite, care vede, îngrozită, cum întrunericul o umple pe dinăuntru, în timp ce altădată ea era pavăza împotriva întunericului pentru cei la al căror somn veghea, şi timpul trece, şi casa priveşte zadarnic spre stradă prin ferestre din ce în ce mai prăfuite şi nicio figură familiară nu mai apare.

– N-am mai avut timp, reuşesc să îngaim, vinovată.

– Să ştiţi că-i o crimă să abandonezi lucruri pe care le iubeşti, numai din lipsă de timp, mă anunţă Funes, cu aerul că-mi spune vreun adevăr pe care nu-l ştiam. Casa pare fixată pe dumneavoastră cumva, probabil ştie că ultimele vacanţe cu familia le-aţi petrecut acolo la iniţiativa dumneavoastră. Şi vă previn că n-o să vă dea drumul, fiindcă v-a simţit slăbiciunea: că tânjiţi după acele timpuri, ca şi ea.

Îi replic – destul de previzibil – că lucrurile se schimbă şi că nu putem trăi în trecut.

– Mă tem că dvs va trebui s-o faceţi, mi-o retează el.

În lipsa lui, camera e foarte liniştită. Mă gândesc, uşurată: bine că măcar preotul n-a păţit nimic. I-a zis mamei că imobilul e doar dărăpănat şi cam umed dar că n-a sesizat nicio prezenţă ostilă cât şi-a ţinut slujba. Ar fi trebuit să-i fi cerut lui Funes nişte apă, îmi e sete. Pe peretele opus – aveam pereţi albaştri – este un coş cu flori, desenat de mama. Mă apuc, răbdătoare, să le trec în revistă, petală cu petală, cum făceam în dimineţile de duminică, la trezire, când mai leneveam în pat; pentru că ştiu că asistenta n-o să treacă prea repede prin salonul meu.

***

– Aoleu, domnişoară, ce dărâmătură! O să băgaţi la bani în ea cu tona. O să vă coste mai mult ca una nouă.

Muncitorul îşi trage nasul şi se mai uită odată în jur.

– Bine că măcar acoperişul e întreg.

– Haide, băi, coai..ăă, mă scuzaţi, domnişoară. Mişcă-te, bă Marine, ce te-ai oprit ca bou-n drum, c-o să-mi scap asta pă picior! urlă cel din spatele lui.

Gesticulez către ei, îndrumându-i să pună patul abia cumpărat în dormitorul meu din copilărie, exact în locul unde eu văd patul meu de odinioară, cu cuvertura lui cu trandafiri. Pentru o clipă, cât timp muncitorii aşează mobila cea nouă jos, contururile celor două paturi se suprapun, apoi, în ochii mei, imaginea reală se topeşte încet şi dispare, în timp ce patul meu din copilărie, ajuns probabil de mult surcele, îşi reafirmă ferm existenţa.

– N-ar trebui să dormiţi aici până nu zugrăviţi şi nu mai cumpăraţi nişte mobilă, mă sfătuieşte cel dintâi peste umăr, îndreptându-se de şale.

Se uită amândoi cu mirare la nebuna care se mută într-o casă dărăpănată şi nemobilată, numai cu un pat şi un geamantan cu haine. Ei nu văd vitrina în care păpuşile copilăriei mă aşteaptă cu braţele deschise, covorul cu pata de cerneală care nu a mai ieşit nici cu dero, nici cu Pic, prima mea bibliotecă, pe uşa căreia m-am dat huţa până când am deşelat-o.

Simt amintirile ascunse prin colţuri şi pe după mobile, ca nişte animale sfioase, aşteptând plecarea muncitorilor ca să iasă să se gudure pe lângă mine.

Îi plătesc şi pleacă. Îi aud, pe hol, făcând comentarii despre starea casei şi aştept cu inima strânsă să aud zgomotul impactului, trosnetul neplăcut al oaselor rupte, urletele de durere. Dar nu. E prea inteligentă ca să se sinchisească de două fleacuri gălăgioase, puţind a transpiraţie şi cu salopetele peticite.

În sfârşit, poarta dinspre stradă se închide scârţâind (trebuie să-i ung balamalele). E linişte. Suntem singure, casa şi eu, după atâta vreme.

– Îţi e teamă să mă laşi să te văd aşa cum eşti? întreb aerul.

Îmi trec palma pe perete, ca-ntr-o mângâiere. Nimeni, niciodată, nu m-a iubit atât şi cu atâta încăpăţânare. Nimeni n-a mai tânjit în felul ăsta după mine, cu o dorinţă absolută şi fără niciun fel de ascunzişuri. Dar la ce foloseşte o iubire ca o luare de ostatici, o iubire ca o capcană, o iubire din care nu poţi să pleci decât mort?

Şi, acum, că am ajuns aici, aş mai putea oare pleca, fie şi aşa?

Îmi dau deodată seama – cu claritatea orbitoare a tuturor revelaţiilor târzii şi inutile – că Funes, este, până la urmă, doctor de case. Nu de oameni. De case. Că treaba lui este să găsească soluţii care să ajute casele, nu oamenii. Ea are ce şi-a dorit. Eu, însă, stau într-o casă goală, din care nu pot să plec, într-un oraş de provincie pe care l-am părăsit cu ani în urmă; nu mai am serviciu şi nicio idee ce o să fac în viitor.

Şi pe urmă, aud un tîrşâit de papuci apropiindu-se dinspre bucătărie, tacticos, ca pe timpurile când străbunica mea – acum moartă de douăzeci de ani – venea să-mi aducă orezul cu lapte, cu stafide în el şi cu scorţişoară presărată pe deasupra, felul meu favorit.

O să fie bine.

***

Ei, şi pentru cazul că aţi avut răbdare să urmăriţi povestea până aici,

SFÂRŞIT