Arhive pe categorii: DOMNUL BALAUREXU

O vizită din trecut

(continuare)

Ei, nu știu dacă vă mai aduceți voi aminte de vecinul meu, domnul Balaurexu, care este un balaur cu trei capete, mare iubitor de lectură și pe care locatarii blocului mei l-au ales anul trecut administrator. De atunci, blocul a prosperat, restanțele la întreținere s-au redus simțitor, bețivul de la trei nu mai sparge mereu geamul de la intrare și nici doamna Mariana de la zece nu se mai bate cu bărbat-su. Mie însămi îmi merge bine-mersi, în sensul că vecinul meu nu mai încearcă să asasineze pe oricine se uită amical în direcția mea, deși Capucino îmi zice că e doar o schimbare de tactică și că balaurii au tot timpul să fie răbdători, la ce vieți lungi au.

În seara asta, amintindu-mi că e cazul să plătesc și eu întreținerea, am urcat un etaj în plus și am pătruns, fără ceremonie, pe ușa domnului Balaurexu, pe care scria acum: „Program 18 -22. Sâmbăta, duminica și noaptea închis pentru lectură„. Am nimerit într-un nor de aburi fierbinți, atât de des că nu se vedea nimic în jur. Am înaintat prin el, ghidată de un soi de fâsâit ritmic ce se auzea dinspre sufragerie.

– Vecine, am urlat, unde ești, că văd că ți s-a spart țeava de apă caldă!

– Sunt..

– aici

– vecină!

s-a auzit de undeva din față.

– Stai

– să dau drumul

– la un geam!

Când s-a mai limpezit atmosfera, nimerisem cumva în sufragerie. Domnul Balaurexu stătea în fața mesei pe care erau deschise registrele blocului și se uita la mine cu niște ochi mai roșii decât de obicei, rozându-și o gheară (cu capul din mijloc care e mai anxios). În timp ce eu constatam ultragiată că umezeala din apartament îmi deranjase coafura, vecinul meu (și administratorul și președintele de bloc și comisia de cenzori) a oftat o dată adânc și aburi fierbinți i-au ieșit pe nări. Ahaaa, mi-am zis, deci nu era nicio țeavă.

– Ce-i vecine, ești deprimat? Iar te-ai uitat la Alien și ți s-a făcut milă de bietul monstr… ăăă, animăluț?

(Pentru că vecinul meu are o cheie specială de interpretare a filmelor, ca să știți.)

– Nu, vecină, a zis un cap.

– Iar vrei autograf de la Godzilla? am iscodit în continuare.

– Nu, vecină, a spus și al doilea.

– Iar se termină cartea cu prințul și prințesa trăind fericiți până la adânci bătrânețe?

(Ceea ce pe balauri pare-se că îi deprimă groaznic).

Domnul Balaurexu a clătinat trist din cel de-al treilea cap, fără să scoată o vorbă măcar, și mi-a indicat cu o gheară ceva pe tabelul din fața lui. Rândul pe care mi-l arăta era cel cu apartamentul 25. Aaaa, deci s-a mutat cineva în apartamentul 25, m-am gândit și apoi am citit, la numărul de persoane – 1 și la nume – Cosânzeana, I. Continuă lectura

Anunțuri

Şedinţă la bloc (II)

(continuare)

L-am pupat pe Capucino pe năsuc şi i-am zis că bate câmpii şi că mai avem mulţi ani de petrecut împreună, ceea ce ştim amândoi că e o minciună, dar tot ne-a făcut să ne simţim mai bine.

– Bun, deci să concluzionăm, a cerut preşedintele. Trei persoane sau una singură?

– Staţi aşa, a intervenit vecinul meu de palier. Staţi s-o luăm logic. Deci, s-a întors el către domnul Balaurexu, la numărătoare avem trei capete? Avem. Acuma, funcţionează ele independent unul de altul?

– Eu…

– … gândesc …

– … cu toate trei.

– Dar, dacă printr-o întâmplare nefericită şi absolut, dar absolut regretabilă – şi pe care n-o dorim, a adăugat vecinul repede –  aţi pierde vreun cap, asta v-ar afecta ăăăă, funcţiile intelectuale?

– Adică propui…

– … să-mi tai două capete…

– … băi eroule? s-a enervat Domnul Balaurexu.

– Vă aflaţi în eroare, preastimate domn, a zis vecinul, aranjându-şi nervos ochelarii pe nas. Voiam doar să stabilim dacă funcţiile cerebrale ăăă…

– Am avut…

– … şapte…

-… capete, a precizat Domnul Balaurexu.

– Ăăă, condoleanţe pentru pppierderea… ăăă, adică…, s-a fâstâcit vecinul.

– Da de unde…

– … nu-i nicio pierdere…

– … aşa se întâmplă la balauri…

– … îşi pierd din capete cu vârsta…

– … face parte din procesul…

– … de maturizare.

– Credeam că se întâmplă din cauza lui Făt Frumos, a zis tipul cu mobilierul, în ceea ce eu am apreciat a fi o tentativă de sinucidere. Continuă lectura

Şedinţă la bloc (I)

(continuare)

Vinerea trecută, cum mă întorceam şi eu acasă, văd pe uşa liftului un anunţ care glăsuia astfel din literele sale:

URGENT!

ŞEDINŢĂ DE BLOC

SÂMBĂTĂ, 9 APRILIE, ORELE 11.00

VENI-ŢI CÂŢI MAI MULŢI!

Ete scârţ! mi-am zis eu cu simţ civic şi mi-am văzut de ale mele. A doua zi însă, dându-mă matinală jos din pat  pe la vreo 12:30, cu gândul la o cafea, am auzit o hărmălaie teribilă la etajul de deasupra. M-am simţit oarecum îngrijorată, dar mi-am zis că a trecut vremea ţăranilor cu furci şi topoare. Cum însă gălăgia nu se potolea, m-am îmbrăcat şi am luat-o pe scări în sus, însoţită de Capucino, să vedem despre ce-i vorba.

Într-adevăr, nu erau ţăranii cu furci şi topoare, ci comitetul de bloc, înarmat cu chitanţiere, liste şi calculatoare (deşi mi s-a părut că am observat la unul dintre ei o bâtă de baseball), plus o mare de vecini. L-am luat pe Capucino în braţe şi ne-am croit drum către linia întâi a acţiunii, unde administratorul şi preşedintele, secondaţi de Mariana de la 10, aia care-l bate pe bărbat-so urlând: „Ce faci, mă, nenorocitule, dai în mine?”, erau ocupaţi să-i explice ceva domnului Balaurexu. Preşedintele avea pe cap o cască de biciclist, administratorul un tuci de mămăligă – pus invers, evident – şi se adăposteau împreună în dosul unei tăvi mari de inox. Mariana de la 10, prevăzătoare, adusese drept pavăză cratiţa mare în care fierbea borcanele de conserve. Continuă lectura

Partaj

(continuare)

Capucino şi Hoţoaica vor să divorţeze. Ceea ce e dreptul lor, sunt pisici adulte şi n-ar avea decât să facă tot ce poftesc, dacă n-ar fi o fiinţă nevinovată la mijloc: eu. Care încerc să fac pace dar degeaba. Hoţoaica s-a hotărât, nu vrea să mai aibă de-a face cu mitocanul care nu i-a adus nimic de 1 şi 8 martie, asta pe lângă faptul că de Valentine’s Day a dormit toată ziua. Capucino i-a reproşat că el a adus în relaţia asta un apartament şi un stăpân bine dresat – aia-s eu, ştiam eu că pentru pisici stăpân înseamnă altceva decât credem noi! – în timp ce domnişoara a venit numai cu blana de pe ea.

– Da, darrrr ce blană, a zis Hoţoaica, la care Capucino i-a replicat:

– Ei, stai că se rezolvă! şi i-a tras o fugăreală zdravănă prin casă, jumulind-o bine.

După ce am turnat apă pe motan şi am strâns blana de pisică prin casă, m-am dus s-o consolez pe Hoţoaica.

– Ce bădăran, mi s-a plâns ea, în loc să zică mersi la vârsta lui că are cine să-i ţină de cald la bătrâneţe…

I-am atras atenţia că de această sarcină ne achităm mult mai bine atât eu, cât şi caloriferul.

– Darrr voi nu toarrrceţi, a obiectat ea. Continuă lectura

Drumul spre casă (II)

(continuare)

Am zis, cântărindu-mi foarte bine cuvintele:

– Ştii, nu mi-e foarte clar ce conţine exact fişa postului. Adică, despre ce vorbim aici?

– Nici eu nu ştiu…

– … că n-am mai avut niciodată…

– … un nazgul.

Am răsuflat ceva mai uşurată, deci nu putea fi cine ştie ce.

– Cineva, aşa,

– … care să aibă grijă…

– … de tine…

– … să-ţi zică…

– … pe unde…

– Vecine, fii atent pe unde zbori! am urlat eu.

– … să zbo….

Drept e că văzusem că ne apropiem cam mult de căminul Leu – ăla înalt – dar pân la urmă Domnul Balaurexu avea două capete care se uitau în direcţia de zbor, aşa că nu m-am gândit să-l avertizez decât în ultimul moment. Ca urmare, ne-am izbit în plin de clădire. Toate geamurile de la etajul nouă s-au făcut ţăndări, borcanele cu mâncare ale studenţilor au căzut de pe pervazuri pe caldarâm ca o ploaie şi cineva a început să ţipe: „cutremur!”. Continuă lectura

Drumul către casă

(continuare)

Nu-i uşor să opreşti un taxi când la doi metri de tine, pe trotuar, se lăfăie ditamai balaurul. Domnul Balaurexu şi Voicunike îşi tot luau la revedere unul de la altul, bătându-se pe spinare, zicîndu-şi unul altuia „zmeule” – ceea ce, am dedus, e de bine – tot amintindu-şi faze din cărţi pe care le citiseră, râzând, în fine, ştiţi voi cum e cu iubitorii ăştia de cărţi care beau citesc împreună până la trei dimineaţa. Bebe s-a dus după colţ şi a reuşit să pescuiască un taxi pentru mine, dar când taximetristul a dat cu ochii de balaur a întors maşina şi a demarat ca la raliu.

Auzind scrâşnetul frânelor, Domnul Balaurexu s-a uitat în jur şi a zis:

– Ei, hai…

– …să mai plecăm…

– … şi noi acasă…

A săltat în spinare un geamantan mare, plin cu cărţile cumpărate la târg şi care avea ataşate două curele zdravene, ca un fel de rucsac. După care, înainte să apuc să zic ceva, m-a săltat şi pe mine în spinare.

Problema când întâlneşti un balaur este că el conţine atâta balaur încât n-ai cum să-i observi toate aspectele şi unele mărunţişuri îţi mai scapă. Deşi nişte aripi cu o deschidere de 10 metri nu-s chiar un mărunţiş. Mă rog, cred că erau zece metri, da cine credeţi c-a stat să le măsoare, că în clipa următoare eram deja în aer, iar Voicunike şi Bebe se făceau tot mai mici în urma noastră. Când a ajuns deasupra Arcului de Triumf, domnul Balaurexu a aterizat în vârful construcţiei. Şi-a întins gâturile, contemplând traficul destul de anemic al nopţii.

Continuă lectura

Foc şi fum

(continuare)

M-am decis să tatonez terenul cu grijă:

– Păi şi l-ai lăsat în viaţă? Ce generos din partea ta!

Domnul Balaurexu s-a înroşit atât de tare încât nici nu i s-au mai văzut vânătăile cu care cele trei capete erau garnisite din belşug după lupta cu Voicunike. Din păcate, acesta din urmă mă auzise.

– Ce zice, băi, urâtu ăla?!

– Că el te-a bătut pe tine, a intervenit bebe îndatoritor, înainte să apuc eu să dreg lucrurile.

– Cine mă? Ăla pe mine? s-a ambalat Voicunike. Mamă, să vezi ce geacă din piele de balaur îmi fac io acuma, numa adu-ţi tu moacele alea urâte pe lângă pumnii mei! Ce vrei? În săbii să ne tăiem sau la trântă să ne luăm?

Domnul Balaurexu a pufnit ironic pe nări. Din fericire, de data asta nu eram pe direcţia vântului. Când atmosfera s-a clarificat niţel, Voicunike se metamorfozase iarăşi într-un negru furios.

– Păi ultima dată…

– … când ne-am luat…

– …la trântă…

– …te-am îngropat …

– … până la gât…

-… într-un morman de cărţi! i-a reamintit Domnul Balaurexu cu satisfacţie.

– Ce zici mă, n-ai venit tu ultimul aici, la masă?, a mârâit Voicunike.

– Păi da pentru că am rămas…

– … să pun cărţile la loc…

– … nu ca alţii…

– … cărora nu le pasă…

– … şi le lasă să fie călcate..

– … în picioare! Continuă lectura