Arhive pe categorii: Textele mele

Teaser: Planeta gunoaielor

stiinta-tehnica-61-smallIată un fragment din cea mai recentă povestire pe care am scris-o, „Planeta gunoaielor”, publicată în numărul din noiembrie al revistei Știință&Tehnică. Primul meu text SF, unul despre oameni care trăiesc, la propriu, în groapa de gunoi a Universului.

Planeta gunoaielor

Laura Sorin

Mă feresc și lanțul ranforsat îmi șuieră pe la ureche. Îmi proptesc stânga – cu tot cu boxul electronic – în mutra Slinosului și-l văd dând îndărăt cu masca spartă și cu obrazul amorțit. N-am vreme să văd ce fac ceilalți Îndrăzneți. Caut din ochi un alt Surtuc Galben și sar pe el. O ghioagă cu ghinturi șuieră undeva în apropiere și un cuțit scrâșnește în contact cu pieptarul din polifibră al altcuiva.

De jur împrejur, ca niște năluci în ceața cafenie, veghează nepăsători roboții de pază.

Cât vezi cu ochiul și adânc sub picioarele noastre se întind straturile de gunoaie ale generațiilor prezente și trecute, la care noile transporturi adaugă periodic dealuri, ravine, platouri.

Mă mănâncă degetele să scot blasterul, dar în Groapa de Gunoi nu-i voie cu arme energetice, cel puțin acolo unde te pot vedea roboții de pază. Îmi avânt ranga prin aer, gata să-i dau o lovitură devastatoare Slinosului, dar acesta dispare brusc și simt că terenul îmi fuge de sub picioare. În imensa masă de fiare vechi, electronice uzate, pantofi, mobilier de plastic rupt, se deschide o pâlnie, ca un vârtej de apă, gata să absoarbă fără mofturi Îndrăzneți și Slinoși deopotrivă. Platoul denivelat pe care ne-am încăierat se transformă cu iuțeală într-un crater. Două Surtuce Galbene alunecă zbătându-se spre gura lacomă și strâmbă. Mă ridic în picioare și îmi acționez cizmele propulsoare, dar e greu să îți iei avânt pe un teren în mișcare. Aterizez prea departe de buza craterului și mă târăsc în susul pantei, în timp ce râul de deșeuri de sub mine curge din ce în ce mai repede. Deasupra, cerul cenușiu, pe care soarele e o minge roșie, ștearsă, se vede ca de pe fundul unui puț.

Am ajuns aproape de buza prăpastiei, când aceasta se surpă sub ochii mei. Urlu de furie în interiorul măștii și, tocmai atunci, un braț metalic numai cabluri și tije se întinde și mă prinde de mână, trăgându-mă sus, în siguranță. JRK-20 mă pune jos, mă privește fără o vorbă, cu ochiul lui funcțional sclipind sumbru, și se îndepărtează șchiopătând. Pe Groapa de Gunoi, cunoscută cândva drept planeta Galaction, până și paznicii sunt defecți. Asta-i umilința supremă, să-ți salveze viața ticălosu’ de JRK, dar oricum, când ajungi cetățean al Gropii mare mândrie nu ți-a mai rămas.

Și gata. Ne adunăm și ne numărăm. Trei camarazi dispăruți, striviți sau sufocându-se lent undeva sub masa de deșeuri. Slinoșii au pierit, parcă i-ar fi înghițit pământul. Poate i-o fi și înghițit, cine știe. Îndrăzneții stau o clipă cu capul plecat, apoi se împrăștie explorând noul peisaj, în speranța că alunecarea de teren va fi dezgropat ceva de valoare. Pe Galaction, oamenii sunt mai puțin prețuiți ca deșeurile, ăsta-i adevărul.

Cotrobăi prin nimicuri, dar nu mi-e mintea la asta. Mă întreb ce-a provocat alunecarea de teren. Poate undeva, în adâncuri, a cedat vreo structură care ruginea în pace încă de când era bunica ADN sau poate a fost un plastivorm bătrân și lacom. Mă mai întreb de ce au încercat Slinoșii să își bage primii nasul în transportul de deșeuri de pe Hymera Tertius, când se știe că pe sectorul ăsta al Parcelei 13 noi, Îndrăzneții, avem prioritate.

Robotul îmi răsare brusc înainte din pâcla cafenie. Androizii defecți, executând în buclă o anumită mișcare, sunt o priveliște obișnuită în Groapa de Gunoi. Se văd câțiva chiar acum, unul care lecturează la nesfârșit aceleași două pagini din biblioteca virtuală a minții lui și altul care mereu trage după el în lesă câte un câine mort. Chestia e că după ce petreci ceva timp în Groapă ajungi să-i știi pe toți, iar ăsta care mi-a tăiat calea nu-i dintre ei. E elegant. Carcasa argintie e lucioasă în ciuda zgârieturilor, membrele, prelungi și grațioase, curba de metal a obrazului, perfectă. Pe planeta asta a ciurucurilor, e, probabil, singurul lucru frumos. Și eu n-am mai văzut ceva care să fie pur și simplu frumos de pe vremea când eram cetățean al Geraniei.

– Bună seara, domnule, mă salută robotul. Îmi puteți spune unde mă aflu?

– E dimineață, de fapt, și ești pe Galaction, spun eu.

Robotul, fiind robot, nu se arată șocat. Se întoarce și dă să plece.

– Stai așa! zic eu. Robot, identifică-te!

– Sunt SMRT-376, robot de companie de clasa A. Am funcții pentru lectură, muzică, conversație, cosplay, sex real și virtual.

Cu pulsul iuțit, mă uit în jur. Nu-i văd pe ceilalți Îndrăzneți, ceea ce înseamnă că nici ei nu mă văd pe mine. E bine. Robotul ăsta ar putea fi șansa mea.

– Vino!

Acționez comanda gliderului și în ceață, undeva spre dreapta, se ivește o luminiță roșie. Mă împleticesc până acolo pe terenul neregulat, cu robotul după mine. Gliderul e un model de acum cinci ani și după zece minute de zbor se cam lasă spre dreapta, dar cu vopseaua gri pe care i-am dat-o de curând zău că n-arată rău. Îl încalec, îl ridic la înălțimea regulamentară de o jumătate de metru, apoi activez harta și-l las să-și găsească singur drumul. În dreapta mea scânteiază stins în ceață focurile forjelor și atelierelor familiale de reciclare cărora ThelonCorp le îngăduie să contribuie la procesul de reciclare pe câțiva bănuți.

– Ce defect ai? întreb robotul.

– Niciunul, domnule, îmi răspunde el politicos. Niciunul despre care să știu.

– Las’ c-aflăm noi imediat, zic.

Simt Zebulonul înainte să-i văd forma mătăhăloasă prin perdeaua de smog. Mi-l anunță mirosul acru al incineratorului care convertește deșeurile în energie, asigurându-ne 12 ore de curent pe zi și o baie caldă pe săptămână. Mai mare decât un complex de locuințe și mai mic decât un oraș, e adăpostul nostru, al deșeurilor umane. Mai multe containere imense, destinate comerțului extraplanetar, sudate la un loc, în linii drepte, alcătuiesc străzile. În pereții acestora se deschid containere mai mici, cu o latură decupată, care formează străduțe sau adăposturi colective și individuale, baruri, ateliere. Filtre de aer recondiționate fac atmosfera dinăuntru ceva mai respirabilă decât cea de afară.

În fața intrării zumzăie glidere și respirociclete. Îl parchez pe al meu și îi zic robotului:

– Prefă-te defect!

Robotul se oprește brusc.

– Stăpânul meu mi-a zis să mă ascund, spune el.

– Păi asta și facem, îl asigur eu.

Pătrundem prin ușa etanșă și pornim pe coridoarele cu pereții acoperiți de țevi, cabluri și graffiti. Alături de mine, robotul își târâie un picior, clătinându-și capul și scoțând un bâzâit surd. E convingător. Îl conduc pe lângă ateliere care își expun produsele în stradă și pe lângă locuințe personale în fața cărora se joacă veseli copii cu ochi prea mari și brațe prea subțiri. Lumina lucește pe craniile rase ale trecătorilor, iar zumzetul mulțimii e punctat ici și colo de accese de tuse care îmi reamintesc că trebuie s-o șterg de pe planetă înainte să pună cancerul gheara pe mine. Trec de atelierul de umflat plasticle și cotesc la dreapta, către atelierul Ginei.

Gina, Gina-Mașina, bună la electronică și bună la pat, o bucățică nemaipomenită în ciuda protezei de oțel care îi înlocuiește piciorul drept. Și l-a pierdut într-un accident pe autostrăzile ca niște focuri lichide ale Holariei, și odată cu asta coeficientul social i s-a dus în jos, a urmat declasarea locativă, scăderea coeficientului de integrare la locul de muncă și așa mai departe. Bărbat-su, firește, a divorțat imediat și i-a luat și copilul, ca să nu ajungă toată familia la groapa de gunoi. Oricum, Gina se numără printre cei care s-au adaptat, deși numai ea știe ce-o fi în sufletul ei. Mă întâmpină cu un sărut pe buze și se apucă să se învârtă imediat în jurul robotului, cuplându-l la computerul ei și rulând diagnostice pe care nici nu le înțeleg.

– N-are nimic, zice ea scuturându-și peruca neagră.

– Adică vrei să zici că vreun idiot a aruncat un robot perfect funcțional?

– Așa s-ar părea, ridică ea din umeri. Poți să scoți bani buni pe el de la Bill Juma’ de Cașcaval. Acum stai să vedem ce noutăți are pentru noi, zice ea.

Nu mai avem conexiuni intracraniene. Ecranele colective nu difuzează decât divertisment penibil și propagandă guvernamentală. Memoriile roboților, așa defecți cum sunt de obicei, le mai oferă locatarilor Gropii câte o veste despre cum merg lucrurile în restul galaxiei civilizate. Pe mine nu mă interesează, dar pe Gina da. Când ai lăsat o familie în urmă, a afla lucruri despre planeta pe care ai locuit e ca și cum ai primi o scrisoare de acasă.

– Extra! exclamă Gina. E robotul unui fost ministru galactic, Cassio Selznick. Parc-am auzit de el.

Eu dau din umeri ca unul pe care îl doare fix în dos de politică.

– Ți l-aș mai lăsa, dar e o marfă care trebuie vândută repede…

Bag mâna în tașcă și îi întind un pantof albastru, fără toc, pe care l-am cules înainte de încăierarea cu Slinoșii. Ginei îi plac pantofii, chiar dacă nu mai poartă decât unul. Ea își freacă obrazul de al meu și eu îmi amintesc, înfiorat, de locul unde metalul întunecat al protezei se încleștează pe carnea albă a pulpei ei. Îmi place să-mi plimb buzele pe locul ăla, dar acum n-am timp. Trebuie să pun robotul la adăpost.

Restul, după cum ziceam, în Știință&Tehnică.

Teaser: Odihna cea lungă

Și dacă tot ce credeai în copilărie era adevărat? Dacă într-adevăr crăpăturile dintre dalele din jurul blocului erau cozi de lei? Dacă omul negru chiar locuia în dulapul tău, de unde ieșea noaptea cu scârțâit de uși ca să ți se așeze pe marginea patului? Dacă tu și prietenii tăi ați salvat lumea, și nu doar o dată? Și dacă viața ta de acum, cu toate frustrările ei, nu este decât o lungă odihnă după toate pericolele copilăriei? O odihnă de care nu știi să te bucuri fiindcă ai uitat tot?

Pentru cine-i curios, iată un fragment din povestirea mea, Odihna cea lungă, publicată în Galileo 6.

(…)

Nu le furase nimeni. Acolo erau: piatra, mașinuța căreia roata îi căzuse din nou, bila și ascuțitoarea ei. O luă și începu, mecanic, să-i potrivească ochii de mărgele la locul lor, prin mișcări ale mâinii. Ghemuită pe vine, pierdută în gânduri, nu observă umbra decât când aceasta căzu asupra ei, iar atunci era prea târziu.

Era mai neagră decât umbrele obișnuite, ca și cum ar fi fost făcută dintr-un material mai dens. Era uriașă. Iar când Mery ridică ochii văzu că nu aparținea nimănui. Se uită din nou în jos, în speranța că umbra o să dispară și constată, îngrozită, că propria ei umbră, mică și palidă prin comparație, se strângea în sine, adunându-se în jurul picioarelor ei și, în final, dispărând, de parcă s-ar fi ascuns în striurile de pe tălpile adidașilor.

Cealaltă umbră se scurse în jurul ei ca o băltoacă de întuneric lichid și se recompuse într-o formă vag umană, pornind oblic de la tălpile fetei. Mery simți o răcoare stranie scurgându-i-se prin oase.

Umbra se îndreptă și Mery se ridică în picioare. Să fi fost oameni prin preajmă, puțini ar fi observat că umbra copilului era mai mare decât ar fi fost firesc și mult mai întunecată. Dar oricum nu era nimeni primprejur. Umbra făcu un pas și piciorul stâng al fetei se mișcă odată cu ea. Făcu încă un pas și încă unul. Mery vru să strige după ajutor, dar lumea era ciudat de întunecată și de depărtată, ca și cum s-ar fi uitat prin niște ochelari de soare la un ecran de cinema. Cu mișcări înțepenite, intră în tunel.

Când se făcu noapte și Mery nu apăru, adulții chemară poliția. Se vorbea de pedofili, de accidente, dar ele știau că nu despre asta-i vorba. Niciuna dintre fete nu se gândi însă se le spună părinților adevărul; știau prea bine că n-ar fi fost crezute.

(…)

Lumea era plină de pericole. Copiii ştiau, chiar dacă părinţii lor uitaseră. Adulţii îi sfătuiau să se ferească de maşini şi de necunoscuţii care voiau să stea de vorbă şi habar nu aveau de adevăratele ameninţări printre care copiii se strecurau toată ziua. O tufă de trandafiri nevinovată era de fapt o fiară care îi putea înhăţa de picior şi de care nu se puteau elibera decât cu efortul colectiv al tuturor prietenilor. Aleile familiare de pe lângă blocuri şerpuiau şi, dintr-odată, la capătul lor se aflau locuri necunoscute. Odată Denisa fusese cât pe ce să se înece în prăpastia de ape deschisă în faţa blocului. Adulţii încărcaţi cu sacoşe păşeau liniştiţi pe apă fără să fie conştienţi că fac o minune şi se amuzau de jocul copiilor, uite ce le-a mai trecut prin cap. În cele din urmă, celelalte fete, refugiate pe scara blocului din faţa potopului, o salvaseră aruncându-i un fular şi trăgând-o în siguranţa corabiei. (…)

Dar toate aceste pericole le erau familiare, făceau parte din riscul zilnic de a fi copil şi le supravieţuiseră de prea multe ori ca să se mai teamă. Nu le împiedicau să doarmă noaptea, să mănânce cu poftă sau să se joace pe unde n-aveau voie. Ca acum. Pericolele, până la urmă, oricum apăreau, n-aveai ce face.

Copii, vreți o poveste?

G61După cum unii dintre voi știu, atunci când nu citesc și nu scriu despre cărți, scriu propriile mele povești. Una dintre ele, nou-nouță, o să apară în Revista Galileo 6, la care va fi lansată de Millennium Books la Târgul de carte F&SF Final Frontier, sâmbătă 28 martie, la ora 14 (la Nexus Gamers’ Club, Bd. Elisabeta Nr.37, Bucureşti – vizavi de Hotel Cişmigiu).

Mâine o să revin cu detalii despre povestire, care se numește Odihna cea lungă și… nu mai e cu zombi!

Tot în Galileo 6 o să găsiți și o recenzie a mea despre romanul Vegetal scris de Dănuț Ungureanu și Marian Truță (sau invers, că nu mai știu care e primul pe copertă și mie mi se par la fel de talentați amândoi).

Târgul de carte însuși, despre care observ că am uitat să scriu, are loc sâmbătă și duminică și are în program numeroase lansări ale unor autori români, dintre care eu vi-l recomand pe Oliviu Crâznic cu Ceasul fantasmelor (editura Crux Publishing) și o serie de dezbateri organizate pe parcursul celor două zile, cu participarea altor autori.

Detalii despre Final Frontier găsiți pe site-ul festivalului.

*

Cât despre conținutul revistei, iată-l:

Editorial: Michael Haulică – Continuăm cu începutul

Ficţiuni: Roland C. Wagner – H.P.L. (1890-1991) – Premiul Rosny 1996 • Ciprian Mitoceanu – Complet accesorizat • Alexandru Lamba – Fum şi abur • Andrei Duduman – Eroi fără voie • Mihai Alexandru Dincă – Oroarea din Oort • Laura Sorin – Odihna cea lungă

Din carte-n carte: Laura Sorin – Vegetal. Apocalipsa cu porumb (Dănuţ Ungureanu, Marian Truţă – Vegetal) • Oliviu Crâznic – Calea spre ceruri (Arthur C. Clarke – Fîntînile Paradisului) • Iulia Dromereschi – Frînturi de cer cu nuanţe de imaginaţie (Roxana Brînceanu – Nuanţe de întuneric) • Oliviu Crâznic – O odisee străină (Lucian Dragoş Bogdan – Vraciul de pe norul interior) • Tudor Ciocârlie – Fantastic la superlativ (Robert Jackson Bennett – City of Stairs).

Pe hârtie

E o senzație încă nouă să-mi văd un text pe hârtie. Mă apropii de el cu o emoție de îndrăgostit care-și adună curajul să-i zică „bună!” iubitei. Mă tem că o să deschid cartea sau revista și o să văd că mi-au scris numele greșit sau poate că a apărut vreo greșeală în titlu și că o să trebuiască să îndur cu zâmbetul pe buze consolările glumețe ale prietenilor, reprimându-mi din greu pornirea de a le smulge capetele de pe umeri și a le călca sistematic cu compresorul.

Urmează textul. Nu m-am citit citit niciodată cap-coadă pe hârtie și nu știu când sau dacă am s-o fac vreodată. Deși am parcurs textul de câteva ori, refăcând, recitind, corectând, mi se pare, deodată, străin. Pe pagina tipărită, cuvintele vin în alt loc decât pe varianta electronică pe care am lucrat atâta și care-mi e familiară. Deschid la întâmplare și văd o repetiție supărătoare, care, nu știu cum, mi-a scăpat. Preț de câteva secunde mor, după care însă învii la loc și recitesc începutul, pe care nu-l găsesc rău. Sunt foarte importante prima frază, primul paragraf, am învățat asta ca jurnalist și se aplică foarte bine și la cărți. În cazul meu, primul paragraf e așa:

Primul lucru pe care-l aud când mă trezesc este ultimul lucru pe care l-am auzit înainte să adorm: paşii lui târşâiţi. Lenţi, neobosiţi, ca o coasă tăind în fâşii egale timpul nefericirii mele. Asta e bine. În felul ăsta, nu pot să mă păcălesc nicio clipă că lucrurile ar fi la fel ca înainte, aşa că nu mai pierd vremea încercând, deja sunt jos din pat şi mă îmbrac.

Ce urmează? O zi obișnuită după sfârșitul lumii. Cum decurge ea puteți afla citind povestirea mea, în Galileo 5, care a apărut deja și pe care o găsiți la editura Millennium Books, la târgul de carte Gaudeamus. Iată mai jos un mic instantaneu, un pic mișcat, din postapocalipsă cea de toate zilele:

Continuă lectura

Eu și Galileo

De fapt n-am nicio treabă cu bietul Galileo Galilei*. Dar are el treabă cu mine, în sensul că la Târgul de Carte Gaudeamus – care începe de miercuri, adică de POIMÂINE, și dacă nu ați pus bani deoparte mai aveți încă timp să luați un credit – o să îmi apară un text în Galileo 5. Am deja coperta cu numele meu frumos scris pe ea, iar Horia se jură că de sâmbătă revista se va găsi la târg, ceea ce, de dragul sănătății lui imediate, și eu îi doresc.

Acum o să pun frumos aici cuprinsul revistei, urmând ca despre povestire să vă dau, cu țârâita, detalii de mâine încolo.

CUPRINS:

  • EDITORIAL: Horia Nicola Ursu – Elogiul abundenţei
  • FICŢIUNI: Gene Wolfe – Memorare (nuvelă nominalizată la premiile Hugo, Nebula, Locus şi Theodore Sturgeon); Mike Resnick – Întoarcerea acasă (povestire nominalizată la premiul Hugo în acest an); Paul Tudor – Circul din Amsterdam; Eugen Cadaru – Sfera; Laura Sorin – O zi obişnuită după sfîrşitul lumii; Florin Pîtea – Resurse umane.
  • VIITORUL ANTERIOR: Oliviu Crâznic – Literatura gotică: valoare, opere şi reprezentanţi; Mircea Opriţă – Mitologie şi luxurianţă: Vladimir Colin.

Ilustraţia copertei îi aparţine artistului Darin K. Ford.

Galileo Science Fiction & Fantasy, Nr.5/2012 – 224 pagini, format 205×135 mm, ISSN 2067-7553, Millennium Books, noiembrie 2012; preţ de librărie: 15 lei

(Și uite-așa o să ajung eu în biblioteca lui Adrian Cioroianu, care întotdeauna vine ață la stand și-și ia Galileo. Ideea mă distrează la culme).

––––––-

*Eu sunt, dacă vă interesează, fan Leonardo da Vinci.

Buy, buy, baby! Sau despre lansare și alte nebuloase…

Probabil că, după ce v-am bătut atâta la cap cu antologia, ar trebui să vă spun și cum a fost lansarea, numai că practic s-a terminat înainte să-mi dau seama ce se întâmplă. Și, cum am ajuns acolo cu cinci minute înainte și într-o fugă – jurându-mă, firește, că niciodată n-o să mai ajung în halul ăsta de înghesuită de timp – nici de poze nu am apucat să mă ocup, așa că n-am.

Ce pot să vă spun este că ne-am îmbrăcat cu toții în negru și am încercat să arătăm cât mai gotici, că a venit o mulțime de lume, că editorul, Oliviu Crâznic, a ținut un discurs scurt în care a spus și ceva drăguț despre mine, după care s-a făcut pierdut, subit și fără să-și ia la revedere, într-o ceață atât de deasă încât eu nu știu nici până în ziua de azi ce s-a întâmplat cu el, mai ales că și blogul pare să-i fi dispărut, că nu s-a făcut nicio poză de grup, ceea ce e păcat, întrucât cred că ar fi ieșit trăsnitor de mișto și că m-am trezit deodată dând autografe. Asta înseamnă că am stricat cu scrisul meu îngrozitor o grămadă de cărți care ar fi fost mult mai frumoase fără aceste decorațiuni, dar măcar m-am străduit să fac niște dedicații cât mai personalizate, acolo unde s-a putut, firește.

Este de prisos să precizez că primul autograf l-a căpătat voicunike.

Continuă lectura

Teaser: Copiii Diavolului (fragment)

Iată un fragment din povestirea mea, Copiii Diavolului, care apare în antologia Dincolo de noapte: 12 fețe ale goticului, care va fi lansată la Bookfest sâmbătă, la ora 14.00. Poftiți de citiți:

Copiii Diavolului

Laura Sorin

Adineauri, la metrou, am văzut un înger fumînd. Stătea pitit după un stîlp şi trăgea din ţigară, cu capul în jos şi cu spatele la mulţime, ca unul care ştie că nu e bine ce face. M-am apropiat de el încetişor. Era aşa cum sînt toţi îngerii, adică frumos de mi se înmuiau genunchii şi luminos pîn’ la orbire. Nu m-aş fi aşteptat niciodată să văd aşa ceva în pasaj la Universitate.

– Ce faci, îngere? De ce fumezi?

Bietul înger a tresărit, înecîndu-se cu fumul, şi a început să tuşească de i-au dat lacrimile. De încîntare, am şfichiuit din coadă de la stînga la dreapta, cosind picioarele cîtorva trecători, care s-au poticnit şi s-au uitat nedumeriţi împrejur, nepricepînd de ce anume se împiedicaseră. Trebuie să-mi reamintesc tot timpul să nu dau din coadă la bucurie sau la nervi, pentru că, deşi în această lume este invizibilă, rămîne totuşi extrem de concretă.

Continuă lectura