Arhive pe categorii: Poveşti de familie

E un virus în Rivendell?

Eu (urmărind pentru a cinșpea oară Stăpânul inelelor și începând să mă simt, de data asta, oarecum plictisită) arăt cu degetul când pe ecran apare Elrond aka Agentul Smith:

– Ia uite, e un virus în Matrice! Agentul Smith s-a infiltrat și aici!

Boyfriend, care nu îl vede decât a cincea oară îmi aruncă o privire indulgentă:

– Țțț!

Eu, lovită brusc de inspirație:

– Și dacă de fapt și Middlearth e tot visul unor inși care vegetează în cuve? Dacă pe ăștia agentul Smith i-a păcălit că e de partea bună? Dacă, de fapt, cei nouă nazguli sunt versiuni ale lui Neo, mai ales că a) se îmbracă în negru, ca și el și b) știm bine din Matrix Reloaded că fuseseră mai mulți Neo de-a lungul timpului. Dacă Sauron e de fapt Morpheus sau poate Oracolul?

Boyfriend, cu ochii lipiți de ecran și cu un gest de discretă nerăbdare:

– Măăăi…

… în timp ce pe ecran Elrond spune: „Men? Men are weak!” cu aceeași voce cu care Agentul Smith i se plângea lui Morpheus că nu îi mai suportă pe oameni și mai ales mirosurile lor.

Deci aveam dreptate, da?!

O, wait! E cineva la ușă!

Anunțuri

La vânătoare de vulpi cu bunicul

Azi l-am îngropat pe bunicul. Avea 89 de ani. E primul dintre noi care s-a dus. A fost un om care-a știut să se bucure de viață și, în același timp, un ins de-o politețe cum rar mai găsești azi; cel mai dur cuvânt pe care-l putea spune despre cineva era că-i cam „bolovan”, ceea ce-nsemna că-l găsea cam prostănac. A fost primul care-a plecat din satul lui la oraș, unde s-a potrivit mănușă, și pe mulți i-a tras pe urmă după el și i-a ajutat. Când le-am auzit pe surorile lui de la țară zicând „ai fost mândria noastră”, am crezut că mă prăbușesc de plâns.

Am moștenit de la el cochetăria și plăcerea de a mă dichisi, obiceiul de a nu pune apă în vin și patima pentru dans.

În amintirea lui, reiau aici o postare mai veche, o amintire dragă mie, cu noi doi. Când am scris-o, totul era bine, de unde și tonul care poate să pară ireverențios, dar nu rescriu nimic. Pentru că așa mi-l aduc acum și mai bine aminte, vânând vulpi imaginare împreună cu mine, prin parcul din oraș.

Continuă lectura

Din dilemele soră-mii

Familia mea mă explică perfect. Adică, dacă-i cunoști pe ai mei, pricepi și de ce sunt eu așa cum sunt. Din același motiv,Serengeti_Bueffel1 sărbătorile în familie sunt foarte distractive. Iată o mostră de discuții cu soră-mea, în timp ce urmăream amândouă – cu mama prăpădindu-se de râs între noi – o emisiune cu animale:

Sis: Da bivolii ăștia sunt cam proști. Dacă s-ar repezi toți la lei, în loc să o ia la fugă,  i-ar termina, în loc să-i vâneze ăia.

Eu: Păi da, dar nu au atâta inteligență încât să fi descoperit solidaritatea.

Sis: Atunci ce rost mai are să stea în ceată? De ce nu umblă singuri?

Eu: Păi dacă umbli singur și te vânează leul, te prinde pe tine. Dacă umbli cu turma, există șanse să prindă pe altul.

Sis: Tot leii sunt mai deștepți.

Eu: Pare cumva mai logic ca prădătorul să fie mai inteligent decât prada.

Sis: Păi atunci și antilopele sunt mai inteligente decât… iarba? dat fiind că aia mănâncă….

**

ramaȘi discuția continuă, cu soră-mea gândindu-se ce bine o fi să fii un gândăcel și să nu ai serviciu. Eu, care nu încurajez asemenea atitudini defetiste, îi atrag atenția că dacă ești gândăcel te poate mânca o pasăre. Discutăm un timp și stabilim că e mai mișto să fii șarpe, fiindcă, mai ales dacă ești anaconda, nu ai serviciu și nici nu te mănâncă nimeni.

– Decât asiaticii, adaug eu în ultimul moment, deși nu știu dacă ei chia anaconde mănâncă.

Sor-mea se declară sedusă de perspectiva de a fi râmă: nici aia n-are serviciu și, în plus, spre deosebire de alte creaturi, dacă o tai în două, obții două râme și nu o singură mortăciune.

– Pe bune, meditează ea, evoluția nu ne folosește la nimic. Unui om, dacă-i tai capul, moare.

– Bine, contraatac eu, și chiar preferi să fii râmă și să te mănânce un tâmpit de pește?

Sor-mea cugetă. Preț de cinci secunde.

– Da, dar jumătatea pe care n-o mănâncă peștele trăiește!

Admit că are dreptate.

– Și dacă te mai mănâncă odată și jumătatea rămasă trăiește și tot așa, teoretic, poți să te înjumătățești la nesfârșit, zic, recreând spontan paradoxul lui Zenon sau cel puțin un derivat al acestuia.

(Cred. Până la urmă, peștele poate să decidă să înghită toată râma și atunci s-a dus naibii paradoxul meu!)

Între timp, mama râde de se prăpădește.

Ei, eu așa îmi petrec sărbătorile. Sper că și voi vă distrați!

Conversații suprarealiste

Vânzătoarea: Aveți card de fidelitate?

Eu: Nu.

Ea: Și nu doriți să vă faceți?

Eu: Nu, că eu sunt din fire infidelă…

**

Eu – intru într-un magazin și-mi cumpăr două perechi de pantofi, același model dar culori diferite.

Vânzătoarea (confuză): Amândouă sunt pentru dvs?

Eu: Da, pentru că sunt de părere că o idee bună trebuie repetată.

Viața mea ca un infarct

Ora 18.30. Eu muncesc de nebună la serviciu, făcând trei chestii deodată. Sună telefonul. Eu îmi răsfoiesc în grabă carnețelul de lucru, încercând să-mi dau seama care dintre cele trei numere trecute acolo mă sună, în final, înapoi. Niciunul. Răspund.

Mama: Mi-au furat teleonul. Sună să-l blocheze!

Eu (gândindu-mă că telefonul ei e pe numele meu și factura la fel): Of, da, bine!

Închid telefonul și realizez că a: numărul meu de serviciu e pe Orange, nu pe Vodafone și că b: probabil trebuie să le dau codurile alea sau ceva. Care sunt acasă, adică în cealaltă parte a Bucureștiului. Dacă or mai fi și acasă, că eu am numărul ăla de mult, i l-am cedat mamei și mai de mult, iar hârtiuțele cu codurile naiba știe unde sunt.  Și codurile alea or fi pentru blocat aparatul sau pentru blocat cartela? În mintea mea, factura începe să treacă de un milion.

Mama (sună din nou): Ei, ai vorbit?

Îi explic cum stă treaba și că, probabil, trebuie să mă duc direct la un magazin Vodafone. Mama zice: Du-te!

Mă duc la șefu, predau treaba, mă scuz, decolez din post. În metrou, pun mâna pe telefon și sun la mama. Sună. Degeaba.

Continuă lectura

Se scuturau toţi trandafirii…

Bunicu – ăla cu vulpile – trebuie să fi fost în tinereţea lui mare figură, genul de om care se distrează bine şi nu-i pasă de nimic, din categoria aia de făpturi  care se poartă de parcă lor le-ar fi întins Dumnezeu o plasă de siguranţă. De fapt, singurii care au grijă să-i prindă sunt cei din familie, care plătesc de altfel prin grijile lor pentru seninătatea inconştientă a celor dintâi.

Ei, mama avea nouă sau zece ani – deci nu prea era mama, dacă stau să mă gândesc bine – şi era în vacanţă la ţară, la propriii ei bunici, de unde trebuia să se întoarcă, fiindcă era ziua lui bunicu. De obicei, străbunicii mei – pe străbunica am cunoscut-o; m-a învăţat să citesc – o urcau pe mama în rată, cu care mergea până în orăşelul din apropiere printre paporniţe, găini vii şi damigene dolofane şi clipocitoare (mai ţineţi minte damigenele? peturile astea au omorât naibii toată poezia!), cu toată grija pe care o acorzi nepoatei doamnei învăţătoare din sat. De aici o prelua bunicul şi veneau împreună cu trenul până în ditai reşedinţa de judeţ de provincie unde domiciliau. Amu, feţii moşului, pe vremea aia iarna era iarnă şi venea de la ruşi, aşa încât s-a pornit o ditamai ninsoarea ca în basme, de-ar fi stânjenit-o şi pe Baba Cloanţa aflată în urmărirea fugarilor. Baba Cloanţa, ca o vrăjitoare ce era, şi-ar mai fi croit ea drum prin păduri, prin stâncă şi, probabil, şi prin ninsoarea aia; rata însă era o maşină comunistă, care n-avea treabă cu vrăjitoria şi obscurantismul şi alte d-astea şi, ca urmare, a rămas de căruţă. În sensul că, şi cu căruţa să fi plecat, tot ajungeai mai repede.

Bunicul, în general, se bucura foarte tare când era ziua lui şi nici de data aia n-a făcut excepţie. Şi atâta s-a bucurat încât, când a ajuns la autogară s-o ia pe mama, era bucuros criţă. Era atât de bucuros, încât nu i s-a părut deloc îngrijorător că a întârziat rata şi, bucuros foc, s-a urcat liniştit în tren şi s-a întors la Buzău. Aici, bunica, împreună cu soră-sa şi cu cumnată-so făceau de mama focului pregătiri pentru marea petrecere de ziua lui, când îl văd pe sărbătorit cum intră pe uşă senin şi cu mâinile în buzunare. Ei, ce a urmat vă puteţi imagina, mai ales că bunicu, la toate întrebările de genul: „Unde-i fata?” o ţinea una şi bună că nu-i (ceea ce, tehnic vorbind, era adevărat). „N-a venit”, explica el. „Cum adică n-a venit”, se dădea bunica de ceasul morţii, în timp ce bunicul îşi mai turna un pahar, îşi răsucea mustaţa şi fredona: ” Se scuturau toţi trandafiiiriiiiii….„. Cum pe vremea aia nu numai că nu erau telefoane mobile dar până şi alea fixe erau rare, mai ales la ţară, misterul era imposibil de rezolvat.

Peste câtva timp, şi-a făcut apariţia şi mama şi i-a găsit pe toţi disperaţi, mai puţin pe bunicul, care, foate bine dispus, juca de zor şi cânta „Se scuturaaaaaau toţi trandafiiiiriiiiiiiiiiiiiii” de se scuturau, într-adevăr, toate geamurile din casă.

Şi uite aşa a fost mama pierdută şi regăsită. Partea nostimă fiind că, de fapt, ea nu se pierduse deloc, fiindcă fusese tot timpul însoţită de străbunicii mei, care se deciseseră în ultimul moment să le facă o surpriză ălora de la Buzău şi să se prezinte la aniversare, încărcaţi de bunătăţuri. Surpriza a fost însă, în primă fază, a lor, când au descoperit că în casă erau să se cam scuture toţi trandafirii aniversari.

Mama-i mai aminteşte de asta şi acum şi bunicu râde şi se uită cu coada ochiului la noi, ca şi cum ar şti că nu are de ce să se mândrească el cu asta dar nici n-ar putea să se abţină.

Cred că melodia e asta:

P.S. Căutând melodia pe net, am găsit-o undeva menţionată drept „manele vechi”, chestie de care încă mai râd.

Paparuda bătrână face ploaia bună

Când ne-am întors noi din concediu, traversând, precum Ana lui Manole, o ditamai ruperea de nori cu grindină şi tot tacâmul, de curgeau uliţele satelor şiroaie la vale – şi chiar începuserăm să ne îngrijorăm, căci maşina nu avea colac de salvare – am constatat, odată ajunşi acasă, că la noi în curte nu căzuse un strop de ploaie toată săptămâna şi ni se cam ofileau căpşunele.

Aşa că, în următoarele două zile, ne-am apucat să ne îngrijim de ele după metoda „Dă, Doamne, ploaie”. Când am văzut totuşi că nu dă, am decis că este cazul să ne apucăm noi înşine de treabă şi ca urmare ai mei m-au trimis în grădină, cu furtunul. După ce am plouat peste straturile de căpşune vreo jumătate de oră, eram eu însămi leoarcă de apă, ca urmare a unei erori de continuitate apărută la îmbinarea a două segmente de furtun. Subiect de distracţie la cină, tata zicând că tocmai era cazul să facem o paparudă, dacă tot n-a plouat. Cum nici în următoarele trei zile n-a căzut un strop de apă, am îndurat numeroase glume, cum că era paparuda prea bătrână şi de aia n-a funcţionat chestia şi că „pe ăia de la muzee îi induci tu în eroare de vor să-ţi vândă bilete cu reducere, ca la elevi, da cu Al de Sus nu ţine”.

Ei, dar s-a vădit până la urmă că or Dumnezeu nu se uită în buletin, or paparuda bătrână face ploaia bună, întrucât, în următoarele trei zile, a plouat de-a rupt pământul, a săturat căpşunele şi a dat peste cap planurile mamei de a face bulion.

Cum se face bulionul pe timp de ploaie

DSCN0861

Dispozitiv artizanal de fierbere a bulionului pe timp de ploaie, aparţinând culturii Ţăcăniţii de Câmpie din epoca post-moderneolitică

Se culeg roşiile, se spală, se taie şi se dau prin maşina de tocat. Pasta rezultată se pune în cea mai mare cratiţă din casă. Se duce cratiţa la aragaz şi se constată că e prea mare ca să fiarbă pe vreun ochi anume sau chiar pe toate. Se face un foc în aer liber. În jurul său se improvizează nişte stabilopozi din cărămidă pe care se plasează cratiţa. Se amestecă în bulion, menţinându-se tot timpul un ochi pe cer. Se spune: „Aoleu, sper să nu plouă până nu se face bulionul”. Se ţipă la câine să nu alerge pe lângă cratiţă.

Se constată că bulionul nu a scăzut suficient şi că nici nu are cum, atâta timp cât plouă în el. Se înjură afurisita de ploaie care tocmai acum s-a găsit să înceapă. Se caută umbrela de plajă. Se amplasează alături de foc, astfel încât cratiţa cu bulion să fie perfect acoperită. Se ia o folie de plastic şi se prinde cu bolduri peste umbrelă (vezi foto). Se continuă fiertul bulionului până când acesta scade.