Arhive pe categorii: Din cutia neagră

Crăciun fericit!

Cu o mică întârziere, Crăciun fericit și o felicitare care să vă amuze:

Anunțuri

Despre prietenie şi alte abisuri

Mă întreb oare ce înseamnă să fii cu adevărat prieten cu cineva. Dincolo de berile băute şi de confesiunile făcute, de nebuniile pe care nu le-ai comis decât pentru că era altcineva anume cu tine, de plânsul pe umărul mult îndurător şi, să sperăm, impermeabil, că altminteri reumatismul, maică…  dincolo de toate astea, când reduci relaţia la principiul de bază, cine este prietenul adevărat: acela care te place în ciuda defectelor tale sau acela care te place cu tot cu ele?

Îţi e prieten acela care închide ochii şi-şi astupă urechile, nesuflând o vorbă în privinţa gafelor tale, a momentelor în care ai fost o javră, un ins josnic, a slăbiciunilor tale? Care se încăpăţânează să te privească de parcă ai fi o făptură minunată chiar dacă asta înseamnă să se uite, cu încăpăţânare, numai la părţile tale bune? Care îţi face generosul dar de a te ierta fără măcar să te judece mai întâi, atunci când restul lumii te condamnă?

Sau îţi e prieten cu adevărat acela care te priveşte drept în faţă, aşa cum eşti, cu toate bunele şi relele tale şi care vede că eşti rău, meschin, că ai comis diverse lucruri neconforme cu normele societăţii sau poate doar cu ale lui personale, dar care decide, în deplină cunoştinţă de cauză, fără a te idealiza, că părţile tale bune valorează, pentru el, mai mult decât cele rele şi că, ştiindu-le pe acestea din urmă, te vrea ca prieten.

Credeam, până nu de mult, că prietenul este acela care te acceptă fără să te judece. Că pentru asta sunt ceilalţi, restul. Încep însă să mă întreb dacă, dimpotrivă, prietenul nu-i acela care să-ţi spună că ai greşit atunci când restul lumii, de fapt, nu se sinchiseşte (pentru că adevărul acestui secol al comunicării şi al satului global etc. este că restul lumii, de fapt, chiar nu se sinchiseşte) şi să ţi-o tot spună, neobosit, chiar şi când nu-ţi place s-o auzi. Dacă nu cumva primul caz nu este de fapt prietenie, ci un soi de orbire voluntară care nu face onoare niciunuia dintre cei doi implicaţi în relaţie.

Vonnegut îmi transmite că mă complic ca o fraieră, fiindcă, de fapt, lucrurile stau cam aşa:

„Ideile pe Pământ erau simbolurile prieteniei sau duşmăniei. Conţinutul lor nu conta. Prietenii erau de acord cu prietenii pentru a exprima prietenia. Duşmanii nu erau de acord cu duşmanii pentru a exprima duşmănia. (…) oamenii au continuat să fie de acord nu de dragul bunului simţ ori al decenţei  sau al autoconservării, ci de dragul prieteniei. Pământenii au continuat să fie prietenoşi când, în loc să fie prietenoşi, ar fi trebuit să se mai gândească”.

Kurt VonnegutMicul dejun al campionilor, Polirom, 2008

E greu să fii Dumnezeu

Chiar aşa, că tot s-a făcut vorbire mai jos de Giordano Bruno, voi, să fiţi Dumnezeu, unde i-aţi trimite pe inchizitorii ăia de l-au ars pe rug? Ştiu că o să vă grăbiţi să ziceţi „în Iad” dar mie nu mi se pare atât de evident pentru că, în fond, oamenii ăia credeau că apără adevărul, aşa cum îl ştiau ei şi era scris în Biblie, aşa că după mintea lor ei procedau corect şi erau mânaţi de bune intenţii.

Sigur că Soarele nu se învârtea în jurul Pământului dar ei de unde să ştie? Şi doar nu poţi condamna nişte oameni pentru că nu erau deţinătorii adevărului absolut, nu? Sau poţi să-i condamni că erau lesne pârlitori de carne, fie ea şi vinovată?

E greu să fii Dumnezeu, domle, şi să ai de făcut alegeri d-astea. Zău că nu ştiu ce aş face!

Viaţa este un tango

Imaginile de mai sus, cu oameni dansând tango pe străzile oraşului, m-au făcut să mă gândesc, nu doar odată, că viaţa însăşi este un tango. Relaţiile interumane au toată tensiunea unui tango. Ne ocolim scrutător, înaintăm fălos şi făcând paradă, dăm inapoi intimidaţi sau ne întâlnim la mijlocul drumului. Uneori reuşim să ne potrivim paşii pentru o vreme. Nu cred că există poveste de viaţă care să nu poată fi descrisă prin mişcările tangoului.

Dragostea cu atât mai mult este un tango. Dai târcoale lente. Înaintezi pentru a te retrage. Te retragi numai pentru a fi urmat. Te avânţi pentru a te opri în ultima clipă. Îngenunchezi dar numai pentru a fi ridicat. Te abandonezi pierdut în braţele iubirii. Eşti repus pe picioare. Şi, mereu, te îndepărtezi şi revii, ca un fluture fascinat de flacără şi celălalt la fel, până când nu mai ştiţi, niciunul, cine e fluturele şi cine e flacăra.

Fie să dansăm cu toţii cât mai mult şi, dacă tot ne aflăm pe ringul de dans, să dansăm cu patimă! Bucuraţi-vă de muzică şi nu vă mai târâţi picioarele!