Arhive pe categorii: Din cutia neagră

Galben de toamnă

IMG_0214În fiecare zi pe la ora două agăț traducerea în cui și o iau razna pe străduțele somnoroase din spatele blocului. Undeva în față bulevardul se rupe-n claxoane, agitat ca de obicei, dar pe străzile astea vara pare să nu fi plecat, ci să lenevească încă printre pensionari ieșiți să joace table, mâțe care se tolănesc la soare și mămici care-și scot bebelușii la plimbarea de după prânz. Umblu leneșă și înaintea mea se întinde tot timpul din lume, ca atunci când, copil fiind, înghesuiam toată eternitatea în cele patru ore de după prânz și mă lăfăiam în ea*. (Cred că încetăm să mai fim copii când ne dăm seama ce scurtă-i o oră.) Ici și colo îmi atrag atenția câte un balcon sau o fereastră și încerc să-mi imaginez viața tihnită ce se desfășoară chiar atunci dincolo de geamuri sau mobilele cuminți, așteptând scăldate în lumină și singurătate întoarcerea stăpânilor. Las în urmă blocurile și o iau pe străduțele de case, la voia întâmplării, călcând la nimereală pe propriile mele urme. Îmi propun să o iau pe strada Blandiana, pe unde n-am mai fost de mult, și descopăr că asta-i o stradă care-mi place mai mult seara când locuitorii o însuflețesc cu prezența lor făcând-o să pară un soi de locuință imensă, comună, o comunitate, deși probabil asta-i doar impresia mea. Pe strada Porumbelului, preferata mea, pe unde trec în fiecare zi, aud clinchete de linguri care vorbesc despre un prânz luat în curte, sub o boltă de viță. Altfel nu vezi țipenie, strada-și întinde spinarea la soare tihnită ca o mâță uriașă. Las drumul să mă poarte el pe unde vrea, văd bolți de viță, tufe exuberante de flori, jucării uitate, furtunuri încolăcite ca niște șerpi de casă, câini întâmpinându-și fericiți stăpânii, garduri elegante de fier forjat și garduri vechi din lemn, rufe și pisici înșirate la ferestre, vieți afișate cu îndrăzneală la stradă și vieți care se tupilează timide în curțile din spate și pe urmă mă trezesc pe străzi cu nume date parcă la beție, cum ar fi strada Govodarva și strada Sfeclei. O iau la nimereală pe Govodarva, o stradă cu căsuțe vechi, îngrijite, dar care-mi dau cumva impresia că stau spate în spate, ca un cuplu ce de mult nu mai are ce-și spune, și mă întâmpină cântând cocoșul ăla pe care îl aud într-unele nopți anunțându-mă că e ora trei și eu tot n-am adormit. „Muahahaha, acuma știu unde stai”, îi transmit în gând orătaniei îndreptându-mă spre capătul străzii. În lipsă de altă treabă, trec în revistă moda la copaci, sezonul toamnă-iarnă 2017. Sunt unii copaci despre care ai zice că s-au îngălbenit numai de-ai naibii, fiindcă știu că le stă bine albastrul cerului și s-au decis să arate că natura bate fotoșopul. Alții afișează mănunchiuri ruginii ici și colo în frunzișul altminteri verde, iar alții încă ezită între galben și verde ca și cum n-ar fi chiar siguri ce anotimp e ăsta și ar sta cu haina trasă numai pe o mânecă, întrebându-se dacă e cazul s-o lepede sau ba. Și, cu ochii la copaci, mă pomenesc pe strada Floare Roșie. Cred că urbaniștii bucureșteni, probabil mahmuri după beția de care vorbeam mai sus, s-au uitat pe hartă, au numărat toate capetele și căpețelele de stradă rămase fără nume și s-au decis să le zică Floare Roșie. Așa se face că Floare Roșie reușește să fie, simultan, șerpuită și dreaptă, paralelă cu sine și perpendiculară pe sine și ca urmare nici nu-i de mirare că-mi nimerește sub picioare când n-am niciun chef de ea. Îmi scutur tălpile ca să mă lepăd de pisăloagă, mă îndepărtez cu hotărâre și când mă uit mai bine mi se așterne din nou la picioare**, parc-ar fi rudă cu străzile însuflețite dintr-o povestire de China Mieville. Dau s-o șterg de pe ea, dar m-a simțit și, înfuriată de atâta nerecunoștință, Floare Roșie mă ia pe sus și mă varsă în strada principală, transmițându-mi, ca babele băgăcioase din copilăria mea, că ar fi cazul să mă duc la blocul meu și să-mi fac lecțiile, că mai am de tradus. The End. Generic de final, alea-alea.

________________

*Că după aia veneau ai mei de la serviciu și trebuia să fac teme etc

**Chiar m-am mirat, ajungând de curând în Galați, că nu am dat peste ea și acolo.

Anunțuri

În apărarea hulitei generații 40+

La Tolontan pe blog e un adevărat festival în cadrul căreia „decrețeii” sau reprezentanții generației 40+ își fac autocritica public și își pun cenușă-n cap de parcă ei ar fi fost singurii votanți ai României în ultimii 26 de ani. O analiză e întotdeauna binevenită, dar autoflagelarea asta e inutilă și absurdă. Propun să privim lucrurile în perspectivă:

  • generația 40+ de azi, dragi militanți de 30 de ani care ne cereți să ne dăm la o parte ca să ne arătați voi cum se face, e aia care a adus la putere CDR în 1996 și Alianța D.A. în 2004, niște ani când ai fi zis că PDSR/PSD n-o să mai plece niciodată de la guvernare. E drept că ambele coaliții s-au dovedit dezamăgitoare, dar gândiți-vă cum ar fi fost atâția ani de guvernare neîntreruptă a unui partid, mai ales a PSD. La democrația asta actuală, așa șchioapă cum e, și noi am pus umărul. (Ca să nu-i mai pomenesc aici pe cei de 50+ care, când eu făceam liceul, erau în Piața Universității, încasând-o de la mineri și arătându-i FSN-ului că nu e chiar de capul lui în țara asta.)
  • generația 40+ a contribuit și ea la faptul că azi nu îl avem președinte pe Victor Ponta. Am tot respectul pentru tenacitatea românilor din Diaspora, dar voturile necesare victoriei lui Iohannis le însumează și pe cele din țară, că nu l-a făcut numai Diaspora președinte.
  • nu poți reproșa generației 40+ că nu a făcut nimic pentru România până acum, fiindcă abia începând de acum ea ar avea, de fapt, ocazia să arate ce poate face. Abia acum – sau abia de câțiva ani – unii exponenți ai acestei generații au ajuns în funcții sau poziții de unde chiar să poată face ceva, pentru că așa-i evoluția profesională, cu unele excepții nu poți arde etapele. O țară nu se construiește numai cu mișcări de stradă, ci și cu fapte de zi cu zi, influențând lucrurile atât cât poți. Din punctul ăsta de vedere, generația asta nici nu a confirmat, nici nu a infirmat încă. Nu zic că-mi place neapărat ce văd, dar partida nu s-a jucat.
  • această mult hulită generație a trebuit să învețe lucrurile din mers, într-o lume care își pierduse reperele. Normele – oficiale – ale comunismului nu mai erau valabile și era greu să-ți dai seama ce anume ar fi trebuit să le înlocuiască. Sigur, existau modelele altor societăți democratice, dar ele ajungeau la tine numai sub forma mult simplificată a filmelor. Cei care ar fi trebuit să te îndrume – părinții, profesorii – asistau și ei la prăbușirea lumii în care se maturizaseră, fără să știe, la rândul lor, ce să pună în loc. Mult timp după 1989 a existat o singură televiziune la nivel național, și aia controlată de stat. Nu exista Internet. Știu că voi, cei mai tineri, nu vă puteți imagina viața fără el, dar până prin ’97-’98 sau poate chiar 2000 Internetul nu era la dispoziția oricui, zilnic, la orice oră. Ca urmare presa străină, cărțile în limbi străine, simpla șansă de a afla anumite lucruri erau cam la fel de îndepărtate ca luna de pe cer.
  • E drept, cea mai mare parte a celor din generația 40+ care au intrat în politică au dezamăgit. Aș putea spune că selecția era făcută de seniori, dar asta tot nu scuză lipsa de performanță individuală.

Și, oricum, când spun generația 40+ vorbesc la modul generic, pentru că din ea fac parte și oameni care votează pentru o găleată și o stradă asfaltată, la fel cum nu toți pensionarii sunt adoratori ai PSD ahtiați după 50 de lei în plus la pensie (dar despre asta mai târziu). Poate că momentul analitic de pe blogul lui Tolontan e binevenit. Cred că pe la 40 de ani e bine să stai de vorbă cu tine și să vezi cine ești și unde ai ajuns. Culpabilizările și autoculpabilizările sunt însă inutile și încurajează o ură între generații pe care eu am constatat-o mai de mult și care e total contraproductivă. Pentru că în momentul de față adevărata noastră problemă e clasa politică și nu o generație sau alta.

Aș vrea să închei cu vreo concluzie mobilizatoare sau înălțătoare sau consolatoare, dar n-am una, așa că o să închei pur și simplu.

Despre dreptul de a lenevi în pat

Un lucru pentru care a trebuit să lupt toată viața a fost dreptul de a lenevi puțin în pat înainte să cobor din el și să încep ziua. Să mai stau zece-douăzeci de minute cu ochii închiși, într-o toropeală plăcută, mai ațipind, mai trezindu-mă, înfășurată în îmbrățișarea plăpumii, simțind moliciunea saltelei sub mine, ba nu, ce tot zic eu aici, înfundându-mă cu totul în saltea. Mi se pare că momentele astea sunt mai plăcute decât somnul chiar, pentru că atunci când dormi habar n-ai de nimic, în timp ce pe astea le savurezi.

Ei, pentru dreptul ăsta mărunt a trebuit să mă lupt toată viața mea. Ca și cum această mică și nevinovată plăcere ar fi ceva periculos, ca fumatul sau alcoolismul, toată lumea din jur încearcă zelos să o combată. De la părinții mei obișnuiți cu trezitul de la cinci ca să prindă autobuzul care-i ducea la fabrică și până la unii dintre partenerii mei de mai târziu, care nu păreau să suporte ideea că ei s-au dat jos din pat și eu nu.

sursa imaginii: memeblender.com

sursa imaginii: memeblender.com

Da, sunt în pat și am chef să rămân acolo încă un sfert de oră. Dacă tu tot nu mai ai stare, pune tu de cafea, mersi anticipat. Păi da, dar tu tot nu mai adormi. Da, așa-i, dar tocmai asta-i ideea! Hai, mă, ce te superi…

Zău, singurele care mă înțeleg sunt pisicile mele!*

Și, sincer, mi se pare nedrept să mi se spună că sunt leneșă sau puturoasă numai pentru că nu sar din pat odată cu cocoșii (care cântă, prima oară, pe la trei noaptea). Sau la prima geană de zi. Sau când sună alarma prima dată. Mai ales că timpul meu de lenevit este calculat în așa fel încât să nu întârzii dacă am de ajuns pe undeva (ceea ce în ultima vreme nici nu se prea pune problema, eu fiind traducător și lucrând de acasă). Dacă ai fost crescut de o sclavă robotitoare, care a muncit toată viața de n-ar ști să spună când a trecut, dacă ești tu însuți/însăți un/o asemenea sclavă, dacă ai copii de trimis la școală sau jobul îți cere să te trezești de dimineață sau dacă ești de la natură o persoană matinală, nu înseamnă că și eu trebuie să fiu la fel. Ce-i atât de complicat?! Important e că atunci când mă dau jos din pat muncesc de-mi rup spatele, că țin curățenie prin casă deși nu-mi place s-o fac (numai că mizeria îmi displace mai tare), că îmi fac timp să gătesc și că spălatul vaselor, cumva, mereu ajunge să fie mai mult treaba mea și cred că puse în balanță cu alea douăzeci de minute de lenevit în pat dimineața astea nu mă fac o puturoasă. La fel cum nici faptul că munca fizică nu e ocupația mea favorită nu mă face o puturoasă (atâta timp cât totuși o fac).

Și voi, ăștia atât de zoriți să-l despărțiți pe om de patul său, ați încercat idila asta matinală cu el? Măcar în week-end? Știți ce pierdeți? Căldura aia plăcută? Senzația aia când te întinzi cât ești de lung și după aia te potrivești mai bine pe saltea? Ziua care stă suspendată deasupra voastră, așteptând să înceapă, dar nu încă? Ia încercați și mai vorbim pe urmă. Și, în general, fiți toleranți cu micile plăceri ale altora, chiar dacă voi nu le împărtășiți.

Și cu asta v-am lăsat. Să vă fie trezirea dulce și patul moale!

*Ceea ce înseamnă că sunt un caz norocos. Mâța soră-mii îi dă deșteptarea de la cinci mușcând-o de picioare.

E un virus în Rivendell?

Eu (urmărind pentru a cinșpea oară Stăpânul inelelor și începând să mă simt, de data asta, oarecum plictisită) arăt cu degetul când pe ecran apare Elrond aka Agentul Smith:

– Ia uite, e un virus în Matrice! Agentul Smith s-a infiltrat și aici!

Boyfriend, care nu îl vede decât a cincea oară îmi aruncă o privire indulgentă:

– Țțț!

Eu, lovită brusc de inspirație:

– Și dacă de fapt și Middlearth e tot visul unor inși care vegetează în cuve? Dacă pe ăștia agentul Smith i-a păcălit că e de partea bună? Dacă, de fapt, cei nouă nazguli sunt versiuni ale lui Neo, mai ales că a) se îmbracă în negru, ca și el și b) știm bine din Matrix Reloaded că fuseseră mai mulți Neo de-a lungul timpului. Dacă Sauron e de fapt Morpheus sau poate Oracolul?

Boyfriend, cu ochii lipiți de ecran și cu un gest de discretă nerăbdare:

– Măăăi…

… în timp ce pe ecran Elrond spune: „Men? Men are weak!” cu aceeași voce cu care Agentul Smith i se plângea lui Morpheus că nu îi mai suportă pe oameni și mai ales mirosurile lor.

Deci aveam dreptate, da?!

O, wait! E cineva la ușă!

Micile bucurii ale vieții și alte căcaturi ipocrite

mortyMi se spune adesea că sunt negativistă. Perfecționistă. Prea autocritică. Prea severă cu ceilalți (pe bune? poate vreți să știți cum sunt cu mine și după aia să vă plângeți). Admit că e obositor să fiu eu și că uneori mi-aș dori să fiu altfel sau măcar să-mi împiedic rotițele astea din creier să se învârtă ca turbatele chiar tot timpul. Probabil e și vreo boală care poartă numele a ceea ce arată pentru mine ca starea naturală în care trăiesc.

Între mine și oamenii de bine care-mi dau sfaturi – mie sau altora ca mine – e o prăpastie severă în comunicare, pentru că nu operăm cu aceleași repere. Ei îmi spun să nu mai văd partea rea a lucrurilor, ci numai părțile bune, dar cum aș putea face asta cu partea rea conturându-se în permanență la orizont ca un nor de furtună? Să nu mă mai gândesc ce ar putea merge prost, de parcă dacă nu iei în calcul riscurile ele nu se vor mai întâmpla și tu vei defila printr-o nesfârșită vară însorită. Îmi spun să nu mai fiu atât de exigentă cu mine însămi, fără să-mi explice cum anume m-aș putea convinge că am făcut bine ceva ce eu văd că e doar mediocru* și nici de ce ar trebui să accept o asemenea autoamăgire, ba chiar să mi-o provoc deliberat.

Ei îmi propun, adică, să înlocuiesc ceva ce pentru mine e normal, cu ceva ce m-ar putea, eventual, determina să mă simt mai bine, dar care pentru mine cea de acum arată ca echivalentul mult mai blând al lobotomiei. Dacă pentru a mă place ar trebui să mă mint deliberat pe mine însămi, atunci prefer să nu mă plac. Oricum psihologii spun că orice creier îi induce posesorului o doză sănătoasă de autoamăgire inconștientă, prefer să n-o mai adaug în ecuație și pe aia conștientă.

Nu știu alții cum sunt, dar fie normalitatea mea ar fi depresia altuia (și poate normalitatea mea e și depresia mea, deși eu nu mă consider depresivă), fie majoritatea oamenilor emit, din dorința de a ajuta cu un sfat, clișee în care nici ei nu cred.

Probabil de asta și scriu postarea asta, încercând să comunic, într-un fel stângaci și fără referințe de specialitate, că înainte să dai sfaturi ar trebui să te gândești dacă nu cumva persoana căreia i le oferi are alte criterii de autoraportare decât tine, caz în care sfaturile astea fie îi fac mai mult rău, fie nu-i fac nimic, fie îi provoacă dorința de a-ți face o operație dentară de proporții folosindu-se de tastatura computerului.** Nu, nu știu ce anume ar trebui să faci. Eu îți explic doar cum se văd lucrurile din interiorul fenomenului, poate te interesează, dacă tot dai sfaturi, să fie și eficiente.

Continuă lectura

Despre muncă în România. Inutilii suntem noi

Asta e, mie întotdeauna mi-au plăcut cuvintele și la asta-s bună. Rezultatul e că sunt condamnată să muncesc în România, așa că plecarea peste hotare pentru mine nu-i posibilă decât în vacanță. Ceea ce-i nasol, pentru că în România ăla care muncește e prostul tuturor.

În România se muncește prost și după ureche, începând de la portar și contabilă și până la șefi. Dacă se stabilesc niște termene, ele nu se respectă, mai ales când e vorba de plăți, dar și când e vorba de termene de predare. Lucrurile se fac de mântuială, după principiul las că merge și-așa. Dacă un produs trece printr-un lanț de procese până la finalizare, undeva pe parcurs cineva o să-și facă treaba de mântuială, compromițând tot. Dacă se stabilește că un proiect va fi predat până la data de, în anumiți parametri bătuți în cuie, clientul va scoate cuiele, de obicei pe ultima sută de metri, sugerând genul ăla de schimbări care necesită reluarea procesului aproape de la capăt; după care tot el, clientul, se va plânge că sunteți în întârziere și că nu sunteți profesioniști. Dacă-i trece cuiva prin cap să aplice niște parametri și niște principii, veți vedea că îi cere numai de la ceilalți, nu însă și de la sine.

Și într-o țară în care se muncește așa, un ins care-și face treaba corect este la fel de util în schema organizațională ca o cămilă cu cocoașele pe lateral și la fel de ridicol, în peisajul general de jemanfișism, ca un struț cu cinci picioare.

Continuă lectura

Suntem produsul fricilor părinților noștri

fear… și-al iubirii lor, și-al speranțelor lor, și-al dăruirii lor, da, dar și-al fricilor lor și despre asta vreau să vorbesc aici.

N-aș fi scris până la urmă postul ăsta, dacă acum câteva zile n-aș fi asistat la un dialog pe stradă, între o mamă și copilul ei de maxim cinci ani, care-i ceruse să cumpere nu știu ce: „Nu pot să-ți cumpăr că n-avem bani, din ce-o să trăim?!”. Doamna era rotunjoară, cochețică, curățică, prosperă și copilul la fel. Dacă vor fi avut o criză financiară era sigur una de moment, era, adică, evident că sărăcia nu era un mod de viață pentru ei. Pe mine oricum mă enervează femeile când sunt inutil melodramatice, iar remarca ei mi s-a părut stupidă. Una este să-l înveți pe copil cumpătarea și alta să-i împovărezi umerii cu griji inutile și, probabil, neîntemeiate, aș adăuga. La cinci ani un copil ia lucrurile la propriu și probabil ăla mic chiar s-o fi întrebând în mințișoara lui din ce-or să trăiască.

Asta mi-a adus aminte de o discuție pe care-am avut-o cu prietenul meu și în care am ajuns amândoi la concluzia că spaimele părinților pot să modeleze, intenționat sau nu, viitorul copiilor. După aia m-am mai gândit și eu singură la chestia asta pentru că simțeam că sunt pe punctul de a-mi clarifica niște lucruri. Continuă lectura