(continuare)

Fata plânge și mă imploră și se zbate. Are pielea albă și atât de fină, încât se învinețește imediat în strânsoarea mea. E ușoară ca și cum ar avea oasele umplute cu aer. O răsucesc și, ținând-o cu o singură mână, îi sfâșii rochia de mătase de-a lungul spatelui. Aripile mici, iridescente, strict decorative, îi palpită speriate. O trântesc lângă pat, îmi proptesc un genunchi în spatele ei și încep să-i tai o aripă cu lovituri brutale. Sângele țâșnește. Fata țipă strident, cabrându-se sub mine, dar n-o las să-mi scape. Din patru lovituri, aripa se desprinde. Capul fetei se lovește de marginea patului. E în stare de șoc.
După cum i-am zis lui Milo, oricine are ceva de pierdut. Dacă faci trafic cu tinere sărace, n-o faci ca să mănânci pâine cu apă într-o chilie. O faci ca să-ți permiți lucruri de care altfel nu te-ai putea atinge. Lucruri cum e fata asta.
Pun aripa caldă încă într-o cutie metalică pe care o sigilez. O împachetez frumos și scriu adresa. O s-o duc chiar eu, dar destinatarul nu trebuie să știe asta.
Mă apropii de fată și ea se trezește din torpoare și se retrage dinaintea mea scâncind. Are și de ce. Vede un ins în negru, cu chipul acoperit de o mască a lui Kahan în ipostaza lui „beat de sânge”, cum se vând pe la Cosmic-Con-uri. O apuc de braț și-o trag îndărăt, apoi o șterg de sânge și îi aplic pe spate un coagulant. Se uită la mine cu ochii ei frumoși plini de lacrimi și eu de-abia-mi stăpânesc impulsul de a-i sfâșia cu dinții gâtul ăla alb.
Nu există inocenți în Nomensla și, dac-or fi totuși, ea nu se numără printre ei. Hainele elegante, locuința, mâncarea scumpă pe care o mănâncă, patul cu saltea de mușchi-fals în care se trezește sunt plătite din sângele și lacrimile altor fete, și ea știe bine. Soțiile și amantele traficanților, fiicele și fiii lor nu pot pretinde că sunt nevinovați doar pentru că nu au săvârșit răul cu mâna lor. Poate că nu l-au săvârșit, dar l-au mâncat și l-au băut și l-au tras pe nas, s-au înveșmântat și-au dormit în el, ne-au scuipat în ochi de la înălțimea lui.
Simt că pulsul mi-a luat-o razna. Ce naiba se-ntâmplă cu mine? M-am molipsit de justițiarism?

*

Padan Jardine, patronul firmei de recrutări, e un omuleț scund și îndesat, cu o cicatrice sub ochiul stâng și un început de chelie acoperit cu păr sintetic, care-i mai lucios și deocamdată mai scurt decât cel natural. Se făcea frumos pentru ea, pentru îngerașul ăsta cu o singură aripă, că doar nu pentru femeia obosită și cu riduri amare în jurul gurii care mi-a vorbit prin videofon când am livrat pachetul la el acasă, deghizat în curier.
Sigur, după razia poliției Jardine a avut grijă să se ascundă, iar soția lui a susținut că nu știa unde. Probabil nici nu știa, doar era de așteptat ca pe ea poliția s-o interogheze printre primii. Dar eram sigur că în anturajul ei sau printre membrii personalului e cineva care știe cum să ia legătura cu soțul, chiar dacă acesta s-a dat la fund. Pariul s-a dovedit câștigător și omulețul s-a ivit la locul de întâlnire singur și fără dispozitive de interceptare. Motivul pentru care acum sângerează abundent din nas e că detectorul de patternuri mi-a transmis că eram urmăriți, fapt care m-a obligat la o oră de slalomuri ca să-mi pierd codița.
Îl așez brutal pe scaun, îi încătușez o gleznă de piciorul acestuia, apoi îi scot iGlass-ul orb pe care l-am silit să-l poarte pe drum. E ca și cum l-aș fi legat la ochi, numai că în loc să se rezume la a-l împiedica să vadă, pe fundalul negru dansează linii drepte și șerpuite, spirale și curbe menite să se joace cu simțul echilibrului, în așa fel încât să nu poată reconstitui drumul. Nici nu-i de mirare că-i năuc și îi trebuie vreun minut până să focalizeze pe mine, cu masca lui Kahan pe față, cu fata legată la picioare și cu un cuțit în mână.
– Kalisia! exclamă el.
– Tati! scâncește ea.
Mi se strepezesc dinții de atâta dulcegărie. Auzi, „tati”! Când de fapt adevărata lui fată se află la universitatea din Old New Orleans, unde-și trimit ăi ca el copiii, pe locurile cu taxă, firește.
– Înduioșător, zic eu. Și-acum o să-i tai și cealaltă aripă, pentru că ți-am zis să vii neînsoțit și n-ai ascultat.
– Nu, mă imploră el. N-am știut! Nu erau oamenii mei!
– Așa zici tu, dar eu n-am de unde ști.
Și trec la treabă.

Fata urlă și se zbate, de data asta cu atâta forță că-mi alunecă din mâini. Jardine țipă strident ca un animal pe moarte și dă să se repeadă la mine, dar cătușa îl ține legat de scaun, iar scaunul e fixat de dușumea. Kalisia mă mușcă de mână cu dințișorii ei ascuțiți și asta mă înfurie atât de tare, încât o izbesc cu capul de podea. O dată, de două ori. Atunci se liniștește și mă lasă să-mi termin treaba, zguduită de plâns. Iau aripa și i-o arunc lui Jardine în poală. Mușchii acesteia se înfioară într-un ultim spasm, înfoindu-și penele albe. Jardine o azvârle cât colo cu un chițăit și se luptă să nu vomite.
– Nu-i bine să leșini, îi zic cu duritate, fiindcă fata asta sângerează și eu n-o să-i opresc hemoragia până nu-mi dai ce-ți cer.
– Nu pot, zice el după ce aude ce vreau. TYrsen o să mă omoare! Te rog, am bani, îți dau orice altceva…
– Eu n-o să te omor, îi zic. Dar o s-o omor pe ea. Cu încetul. Ai tu inima asta?
– Tati, scâncește rugător fata de la picioarele mele.
În jurul ei se adună o baltă de sânge. Bărbatul o privește nervos și șovăie.
– Încă mai poți să-i pui aripile alea la loc, licitez eu.
El își linge sângele de pe buza de sus.
– Îți spun eu tot, șuieră deodată fata de pe podea.
Se sprijină în mâinile legate și se ridică în șezut.
– Ăsta vorbește tot timpul, zice ea apăsând disprețuitor pe „ăsta”. Mai ales după ce face sex. Știu eu tot ce vrei. De ce nu m-ai întrebat?!
Chiar așa, îmi zic eu, de ce n-oi fi întrebat-o pe ea mai întâi? Grija față de Dangor, teama de soarta pe care ar fi putut-o avea mă fac să fiu neglijent. Nu-i bine.
O jumătate de oră mai târziu, o mărturisire înregistrată ajunge la FTMO. Las fata și pe „tati” al ei legați spate-n spate pe o grămadă de gunoi.
– Rugați-vă ca primii care vă găsesc să fie polițiștii, nu câinii de pripas sau furnicile de gunoi, le zic.
Ajung acasă, redevin Zirani Dawood, îmi pun o pijama și aștept să mă sune colegii de la secție. Îmi vine să îi contactez eu, dar îmi mușc limba și stau locului, blestemând în gând lentoarea poliției. Ce ne-a dat fata e suficient pentru o razie, dar, dacă urmăritorii lui Jardine erau oamenii lui TYrsen, așa cum bănuiesc, probabil că acesta deja ia măsuri de siguranță.
Îmi descleștez pumnii, îmi fac o injecție cu calmin – e mai eficient în forma asta și gâtul și așa mă ustură – și verific ecranul padului din cinci în cinci secunde. Ca întotdeauna când fac eroisme de-astea sunt tulburat, pentru că simt c-am depășit o graniță. Mă mai folosesc eu de Rigmor ca să împing o anchetă înainte, mai ales când șefii sunt direct interesați de rezultat (sau de lipsa lui). Dar nu mă apuc să urmăresc ca polițist toți nelegiuiții pe care i-am ajutat la adăpostul nopții, iar ce-am făcut acum aduce prea mult cu genul de chestii pe care le-ar face Kahan.

(Episodul următor.)

VEZI AICI LISTA COMPLETĂ A EPISOADELOR!

COPYRIGHT © 2020 Laura Ciobanu. Materialele și imaginile îi aparțin autoarei. Reproducerea integrală sau parțială a acestora este interzisă fără acordul scris al autoarei și se va pedepsi conform Legii 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. 

Desigur, această povestire este o operă de ficțiune. Autoarea jură că nu și-a vârât în text niciuna dintre cunoștințe și că orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare.

Publicitate