(continuare)

La prima vedere, nu există nicio legătură între TYrsen și firmele care o ofertează pe Faya. Poate așa o fi înhățat-o și prima oară: nu de pe stradă, cu scandal, ci dintr-o clădire în aparență respectabilă de birouri, unde fata s-a dus să se angajeze în încercarea de a scăpa de căsătoria forțată. Mi se face milă de copila asta neiubită, care s-a chinuit atâta să-și țină capul deasupra apei numai ca să se scufunde tot mai mult la fiecare mișcare. Cred că știa și ea că n-are nicio șansă, de aici fumatul, chiulitul, băieții…
Clădirea în care intră Dangor purtând chipul Fayei e un imobil nici prea-prea, nici foarte-foarte, din zona rezonabilă a Nomenslei, aia unde nu riști să ți se taie gâtul cât timp e lumină. Stau la pândă, cu chipul lui Dawood, monitorizându-i iGlass-ul dintr-o mașină parcată trei străzi mai încolo. Văd prin ochii ei zâmbetul drăgălaș al recepționerei, mocheta cenușie, săgeata roșie de pe perete care o călăuzește pe culoare – înregistrez imediat traseul –, o încăpere neutră în care o întâmpină o corcitură de aquarian cu ostrih. Faya își pune iGlass-ul pe birou, de unde acesta continuă să transmită bine mersi, deși acum nu mai văd decât solzii de pe dosul palmelor femeii care îi va lua interviul.
Apoi brusc imaginea se întrerupe.
Fir-ar să fie! E un dispozitiv de bruiaj! Cum de nu m-am așteptat la asta?!
Țâșnesc afară din aeroglisor și străbat în goană cele trei străzi. Doi cumpărători de la un stand de plăcinte își leapădă deghizările și se reped după mine. Mai multe glisoare sosesc în viteză. I-am înconjurat!
Pătrundem în goană în clădire, ignorând exclamațiile fetei de la recepție. Oameni se ivesc în ușile birourilor și ne văd trecând în trombă. Suprapun înregistrarea primită de la Dangor peste decorul real și mă reped către biroul în care e închisă. Coridorul cotește la stânga, apoi la dreapta… și deodată izbucnește strident o alarmă de incendiu.
Ușile birourilor se dau toate de perete și mă pomenesc luptându-mă cu un val de oameni care se năpustesc în direcția opusă. Se îmbrâncesc, cad, se lovesc, țipă. Scot boxul cu electroșocuri și izbesc cu el în stânga și-n dreapta fără să-mi mai pese. Calc pe ceva moale. Mă izbesc de perete. Îmi activez funcția waterproof a iGlass-ului exact la timp, căci peste câteva clipe din tavan încep să curgă șiroaie de apă.
Treptat culoarul se golește. Nu știu unde-mi sunt camarazii. Nu simt fum de nicăieri, doar apa șiroindu-mi pe față. Urmez drumul întortocheat pe care cine știe câte fete l-or fi parcurs o singură dată și într-un singur sens. Ușa nu e încuiată, dar încăperea e pustie și în ea stăruie un miros subtil de gaz. Îl trag în piept fără să vreau, apoi mă pomenesc bâjbâind după o ieșire secretă cu mâini tot mai grele, cu mișcări tot mai nesigure. Dar continui să caut până mi se face negru în fața ochilor.
Mă trezesc la spital peste jumătate de zi. Lângă patul meu stă Gglouk, foarte nefericit. Dangor a dispărut. Femeia care o intervieva a dispărut. Ieșirea secretă dă într-un tunel care iese undeva lângă un parc de glisoare date la casat. Angajații firmei susțin că nu știu nimic despre operațiunile ce se derulau în micul birou din spate. Patronul firmei e de negăsit.
Ies din spital peste două zile.
În prima dimineață când revin la serviciu, perii rapoartele poliției căutând unul despre un cadavru de femeie. Am unghiile roase până în carne și mă ustură gâtul de cât calmin am fumat. Nu-mi dau voie să simt altceva despre Dangor și dispariția ei. Despre camerele mele pustii și fără miros de scorțișoară. Despre mesajele iritate pe care Gerais mi le lasă pe ambele conturi.
Și, ca întotdeauna în asemenea situații, Rigmor preia controlul.

*

Intru în bărulețul modest, îl salut din cap pe barman și trec în încăperea din spate. Mă strecor printre două dulapuri desfundate și descopăr scara care duce la subsol. Pe măsură ce cobor, mă întâmpină bubuitul înfundat al muzicii de sinteză. Când ușa de fier mi se deschide dinainte, muzica își strecoară degetele prin creierul meu, smucind sinapse, netezind conexiuni, făcând pulsații luminoase să-mi joace pe dinainte și frisoane plăcute să-mi gonească pe spinare. Am chiar o ușoară erecție.
Și, dacă asta simt eu, nici nu vreau să-mi imaginez cum e pentru drogații cu zahăr din jur.
Unii dansează în ring, cu trupurile zvâcnind sacadat în ritmul muzicii, cu părul lipit de obrajii transpirați, cu pulsul tot mai accelerat, cu ochii măriți de extaz. În cazul lor, zahărul amplifică simțurile, făcându-i să trăiască totul la paroxism, de la simpla frecare a materialului cămășii pe piele până la sex, muzică, mâncare, un soi de carpe diem extrem.
Pe mese tronează mici boluri cu zahăr – nu mai mult de cinci-șase lingurițe în fiecare – din care se servesc mesenii. Pentru unii, zahărul amplifică gustul mâncării, așa că înainte de fiecare înghițitură își pun pe limbă câteva cristale. Dacă dependenții din primul grup sunt slabi, fără pic de grăsime, cu ochii mari și mișcările frenetice ale celor care procesează prea multă informație deodată, aceștia, drogații gustativi, sunt grași.
Însuși patronul localului se numără printre ei. Milo-Cântar (numit așa nu pentru că ar rupe orice cântar care ar avea nefericirea să-i găzduiască mătăhăloasa persoană, ci din pricina balanței de argint de pe biroul lui, cu care măsoară dozele de zahăr) își trece peste buze o limbă jupuită de cristalele de zahăr pe care obișnuiește să și le frece de cerul gurii până se dizolvă.
– Ia te uită! Prietenu’ meu, Rigmor! exclamă el. Cu ce po’ să te ajut?!
Scot o pungă de zahăr de un kil și o pun pe masă. Ochii lui Milo dau să-și părăsească domiciliul și să se lipească de ea. La cât de zgârcit e el cu dozele clienților, asta-i marfa pe vreo două săptămâni.
– Fiecare om are ceva de pierdut, zic eu activând datapadul și făcând să apară mutra patronului firmei de recrutări. Vreau să-mi spui ce are de pierdut tipul ăsta.
Milo își vâră sub limbă un cub de zahăr dintr-un bol și soarbe din paharul cu whisky din fața lui. Închide ochii și se înfioară de extaz.
– Se poate face, zice el. Vino mâine seară și…
– Ai două ore, i-o tai. Dacă nu, mă duc în altă parte.
Iau punga de zahăr și pornesc spre ușă. Milo o urmărește din priviri ca o mamă căreia i s-a smuls copilul din brațe.

(Episodul următor)

VEZI AICI LISTA COMPLETĂ A EPISOADELOR!

COPYRIGHT © 2020 Laura Ciobanu. Materialele și imaginile îi aparțin autoarei. Reproducerea integrală sau parțială a acestora este interzisă fără acordul scris al autoarei și se va pedepsi conform Legii 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. 

Desigur, această povestire este o operă de ficțiune. Autoarea jură că nu și-a vârât în text niciuna dintre cunoștințe și că orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare.

Publicitate