Un specimen foarte răspândit în ultimul timp, care a infestat toate mediile sociale, de la corporații până viața politcă, mass-media sau buticul de la colț, este șefuțul. Specie rezistentă, imună la bun-simț, politețe, amintirea celor șapte ani de-acasă și altele, șefuțul e blestemul societății noastre și motivul pentru care îți vine să te îndoiești că țara are viitor de aur, vorba poetului, căci te gândești că, în acel viitor, Doamne-ferește, parameciul nostru va ajunge Șef Plin.

De obicei încă e tânăr. Nu că ar conta: șefuțul, dacă e tânăr, i se urcă la cap că a ajuns șef așa de tânăr, iar dacă a ajuns șef prea târziu are de compensat toate frustrările adunate în perioada în care viața grea și lumea rea nu i-au recunoscut meritele. Cu cât poziția sa e mai puțin importantă, cu atât își dă mai multe aere. Primul lucru pe care șefuțul îl uită odată cu instalarea în funcție este să salute. Al doilea fenomen, asupra căreia Școlile de la Standford, Hardvard și Cammembert încă se mai contrazic, prezentându-l fie drept cauză a celui dintâi, fie drept efect asociat acestuia, și care apare aproape concomitent, este o îngustare a câmpului vizual, care începe să nu mai perceapă decât obiectele și mai ales persoanele aflate în imediata apropiere, dar și pe acestea în funcție de gradul de utilitate și periculozitate pe care-l reprezintă.

Telefonul este pentru el un accesoriu vital. Nu neapărat pentru că ar avea ultimul răcnet în materie, deși uneori așa este, ci pentru că scula în cauză contribuie în mod vital la crearea și întreținerea unui sentiment de importanță și autoprețuire. Acesta se măsoară în numărul de apeluri la care personajul nu răspunde, pentru că așa a înțeles el odată, că oamenii importanți nu au timp să răspundă la telefon. Aici, problema se ramifică: unii preferă să-și ia o secretară care să spună că șeful  nu poate vorbi la telefon. Alții preferă contactul direct: între degetul lor și butonul de reject. De la început, când îți va da numărul, șefuțul te va atenționa că nu va lăsa perfida ustensilă, cu tine la celălalt capăt, să îi strice serile, timpul liber și viața de familie. Doar trebuie să aibă omul niște principii în viață, iar astea sunt unele pe care chiar le poate respecta.  Ai senzația că ți-a dat numărul de telefon special ca să nu-ți răspundă când îl suni. Treaba se schimbă, firește, dacă are el nevoie de tine. Lovit ca de un trăsnet în plină vară te întrebi cum naiba de te-a sunat și mai e și așa de prietenos, de unde ploaia de lingușeli și de explicații penibile ale faptului că nu ți-a răspuns atâta vreme… dar nu-ți face griji, o să treacă de îndată ce nu mai are interesul.

De muncit, șefuțul nu muncește, deși are grijă să pară mereu foarte ocupat. Are întotdeauna o părere despre orice, livrată cu autoritatea unui veteran pe domeniul respectiv, fie că e vorba de scopitul țânțarilor, fie de  tehnica masajului la puricele verde de pădure. N-o să-l auzi niciodată spunând „tema asta n-o știu foarte bine”… Dacă vreodată se ocupă personal de ceva, soluțiile lui vor fi întodeauna puțin descentrate în raport cu problema, extrem de detaliate în ceea ce privește un aspect cu totul colateral și eludând cu succes esența. În preajma lui, nefericitul subaltern trebuie să-și supravegheze nu numai limbajul, ci și expresia feței, pentru că orice sărman zâmbet poate fi interpretat în mod ofensiv. În fața superiorilor ierarhici, firește, atitudinea se schimbă. Șefuțul șade mai drept, zâmbetul îi strălucește mai tare, tot obrazul parcă-i e plastifiat. E lingușitor cu stil, adică reușește să nu se aplece de mijloc când rostogolește pe limbă, cu abilitate, complimente frumos zornăitoare. El nu se împrietenește decât cu cei puternici, dar numai cât timp sunt puternici, spre nesfârșita și binemeritata surpriză a acestora din urmă când adevărul iese la iveală: ei ar fi jurat cu mâna pe inimă că e ăl mai prima om.

Singura metodă de dresură căreia i se recunoaște un anumit succes este pumnul în bot, metaforic vorbind. Se recomandă însă utilizarea cu atenție, pentru că șefuțul este răzbunător. Nu pentru că ar fi ranchiunos – cine? el?! – ci doar pentru că, firește, nu trebuie să permită oricărui nimeni să terfelească oamenii de valoare, cum ar fi … păi cine altul decât el însuși?!

Culmea este că în cele mai multe cazuri biata mă-sa, sărmana, după ce l-a fătat în loc să-l avorteze, s-a chinuit cu el șase-șapte ani să-l învețe bunele maniere. Ba uneori specimenul a citit și câteva cărți. Nu sărăcia, nici mediul și nici lipsa educației nu pot fi  explicații suficiente pentru apariția acestui fenomen. De multe ori, așa-numiții parveniți, ridicați de jos, care încă se mai scobesc în dinți cu deștu, conduc BMW-ul în trening și se miră că icrele negre se servesc în porții așa mici, prezintă o față umană pe care șefuțul nostru nu o are. El e un om de plastic, care nu știe singur cine este, dar nici nu-și bate capul cu asta, fiind mulțumit să se definească, încântat, prin poziția pe care o are în societate.

Citeam pe undeva că e un fals mitul conform căruia în caz de apocalipsă etc singurele vietăți care ar supraviețui ar fi gândacii de bucătărie. Cică, de fapt, ar fi nușce bacterie. Ei, cu riscul de a-i contrazice pe savanți, eu sunt de părere că de supraviețuit va supraviețui șefuțul.

––––––––––-

* Nu-i neapărat șeful tău, poate fi un partener de proiect, un ins cu care trebuie să lucrezi ocazional, o cunoștință întâmplătoare.