E o reţetă veche de când lumea dar funcţionează impecabil. Azi am făcut o prietenă să râdă puţin deşi era necăjită şi, ca efect, eu însămi mă simt mai bine dispusă.

De fapt, totdeauna m-am gândit că, atunci când ţii la cineva, unul din primele impulsuri este să faci persoana în cauză să râdă.

Sau o fi având legătură cu mai vechea mea obsesie de a mă simţi inutilă? Uite că azi am făcut ceva care i-a fost cuiva de folos, fie şi pe moment.

Iar după aia am stat de vorbă la telefon cu cea mai bună prietenă a mea din timpul liceului şi – de unde o sunasem să-i urez distracţie plăcută la concertul Guns’n’Roses – ne-am trezit vorbind vreo oră despre tot soiul de lucruri, de la psihologie şi istorie la literatură şi naiba ştie ce. Am reluat legătura de curând şi, se pare, avem o groază de lucruri să ne spunem. Mă gândesc, total nesistematizat, la două lucruri:

î). că diferenţa dintre a te gândi la zilele bune din trecut cu amărăciune, pentru că s-au dus,  şi a te gândi la ele cu bucuria că ţi s-au întâmplat poate fi dată tocmai de prezenţa în preajma ta a cuiva alături de care le-ai trăit, pentru că asta te face să simţi că nu s-a pierdut chiar tot şi că poate tocmai esenţialul s-a păstrat.

#). că uneori este mai bine să pierzi pe cineva din vedere o vreme şi să-l redescoperi cu bucurie, decât să-l ai tot timpul alături şi să te văicăreşti că s-a schimbat

Nu ştiu prea exact despre ce este postarea asta. Probabil despre prieteni… Cum ziceam şi pe blogul celălalt, n-aş putea trăi fără aşa ceva.