Lui Geoană nici asasinatele nu îi reuşesc

Cu palpitaţii în piept şi cu eroism în privirea aţintită vizionar către stele, Geoană raporta ieri sau alaltăieri în faţa naţiunii că s-a tras asupra autocarului în care viitorul strălucit al patriei, în persoana aceluiaşi Geoană, se deplasa către pepenii şi lubeniţele pe care i-a fericit cu candidatura sa la Parlament. Sau de la. Cui îi pasă?

Oricum, Geoană stabilise expert că a fost vorba despre un atentat cu aer comprimat. Nu sub forma la care vă gândiţi dvs acum, aia cu parfum de budă, ci sub formă de armă cu aer comprimat, perveşilor!

Din nefericire pentru el, Geoană nici măcar o zi nu a rămas asasinat, pentru că surse judiciare citate de agenţia Newsin au declarat că asasinul era de fapt un stâlp de electricitate, că arma cu aer comprimat era de fapt un cablu electric desprins şi că asasinatul era de fapt genocid, în sensul că şi alţi patru şoferi mai reclamaseră incidente asemănătoare, deci nu era Geoană unica victimă.

Ocazie pentru Geoană să constate că tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, stâlpul, gardul, mi-e prieten numai mie iară lui duşman îi este, că până şi obiectele neînsufleţite au ajus să nu-i mai suporte găunoşenia.

De ce or fi atât de obsedaţi  politicienii români că or să fie asasinaţi, urmăriţi, interceptaţi? Că serviciile nu l-ar asculta pe Geoană nici dacă le-ar face serenade sub balcon, iar oamenii de rând ar strica încărcătura mai degrabă pe un iepure (deosebirea dintre Geoană şi iepure fiind aceea că iepurele este bun de mâncat, iar Geoană nu este bun de nimic).

Asta e, lui Geoană nici măcar autoasasinatele nu îi reuşesc. Ba mai mult, dacă Geoană însuşi s-ar înfăşura în explozibil şi s-ar duce la Cotroceni în calitate de premier-capcană, să se arunce în aer odată cu Băsescu, explozibilul s-ar fâsâi, ca orice lucru, idee sau persoană care intră în contact prea strâns cu cel care, în lipsă de alt talent, a ajuns preşedintele PSD.

Publicitate

O poveste fără eroi

Unul dintre bunicii bunicului meu a fost împuşcat la 1907. Era starostele satului şi s-a dus la conacul boierului ca să-l anunţe că ei nu se răscoală. L-au împuşcat de frică, numai cât l-au văzut că vine, deşi nu era însoţit decât de un singur om. Nici n-au aşteptat să vadă ce avea de spus.

I-au luat şi i-au îngropat aşa cum îi împuşcaseră, fără ca familiile lor să aibă dreptul să îi primenească, să îi vegheze sau măcar să îi mai vadă odată, şi nu le-au dat voie niciodată să se adune la mormintele celor doi de teamă să nu se răscoale satul.

Apoi a venit comunismul şi i-a făcut eroi când ei nu fuseseră decât victime.

„Ca de obicei, vă urăsc pe toţi!”

Stătea pe un scaun în troleu şi scria cu furie, cu litere mari, pe o foaie de hârtie îndoită, aşezată pe o geantă jerpelită. În jurul ei se făcuse gol. Avea un păr cărunt, de pe care şi vopseaua se decolorase devenind de culoarea imposibilă a piureului de castane şi era încinsă peste frunte cu o bentiţă de o culoare ţipătoare.

Gura rujată strident, cu o nuanţă nepotrivită cu orice şi cu oricine, bodogănea: „Habar n-aveţi ce sume băneşti posed în conturi. Dacă aţi şti ce sume băneşti posed v-aţi căca pe voi”. După care s-a apucat să se certe urât cu o femeie care nu se afla în troleu (ci doar în imaginaţia ei).

La coborâre, din uşa troleului, ne-a aruncat la toţi, fără ca măcar să se uite peste umăr:

„Ca de obicei, vă urăsc pe toţi!”.

În demenţa ei, această replică mi s-a părut genială. Este ceea ce aş striga şi eu la oameni uneori, când îi văd că sunt cenuşii, că nu zâmbesc, că nu se uită la ceea ce este în jur, că încurcă drumul altora ca nişte oi proaste, că nu fac un minim efot să gândească cu propriul lor cap, că au curaj cu cei mici şi sunt cârpe în faţa celor mari, că se reped imediat să înjure de parcă asta ar demonstra inteligenţă sau măcar forţă, că se lasă seduşi de impostura gălăgioasă, că se ambalează pentru lucruri mărunte şi le ignoră pe cele cu adevărat importante etc.etc.etc.

Le-aş striga-o în faţă, aş pune furtunul pe ei, orice aroganţă mi s-ar părea permisă în raport cu ei, aş fi în stare să le trântesc în faţă cele mai mari cruzimi – odată i-am şi zis uneia care se luase de mine în tramvai: „Ce, nu te-a mai futut nimeni de mult şi a început să te fută grija de mine?” – să le dau coate în burtă când mă înghiontesc ca mârlanii de parcă, dacă ajung cu un pas mai în faţă decât erau, or să fie mai fericiţi fie şi cu un miligram.

După care îmi aduc aminte că aceiaşi oameni sunt capabili uneori de gesturi de curaj surprinzătoare, de idei pe care nu le-ai bănui sub un anume înveliş, de generozităţi neaşteptate. Că poate, vorba lui Dostoievski, au dat şi ei odată măcar un fir de ceapă cuiva. Şi atunci îi iert în sinea mea, pentru tot potenţialul care zace în ei şi care chiar s-ar putea să nu fie adus niciodată la lumină.

Acum câteva zile am văzut-o din nou pe nebuna din troleu, bântuind pe lângă Universitate. „Ştii – mi-a zis liniştită prietena cu care ieşisem în oraş – când mă uit la ea îmi văd perfect viitorul”.