Frida Kahlo, evident.

Frida Kahlo. 1907 - 1954. Mexic.

Luptătoare încăpăţânată, pură şi dură, tăioasă ca o lamă, sculptându-şi cu îndârjire, din textura lumii, locul pe care şi-l dorea, în ciuda loviturilor repetate pe care, mai mult decât alţii, le-a încasat de la viaţă. Şi-a pictat obsesiile, durerile şi spaimele, le-a împletit cu elementele culturilor precolumbiene şi, astfel, a dat lumii o artă stranie: sinceră, ironică, torturată, profund personală dar care rezonează cu lucruri din subconştientul privitorului.

A fost mai întâi poliomielita, care a lăsat-o cu un picior mai subţire, subiect de glumă pentru toţi copiii din cartier. Deşi trebuie să fi suferit enorm, Frida nu lasă complexele – şi timiditatea pe care acestea o aduc cu ele – s-o tragă înapoi: într-o epocă în care femeile stăteau la cratiţă, ea devine una dintre cele 35 de eleve ce se amestecau printre cei două mii de liceeni ai unei unităţi prestigioase de învăţământ şi, totodată, sufletul unui grup de tineri puşi pe pozne şi îndrăzneli.

Pictura "Coloana sfărâmată" face trimitere la accidentul avut şi la corsetul de ghips pe care a fost obligată să-l poarte o perioadă

Poliomielita nu fusese, pare-se, decât focul de avertisment. La numai 18 ani, în urma unui accident de tramvai, Frida se trezeşte în spital (lucru care, în sine, i-a umplut de mirare pe doctori, că s-a mai trezit, adică); are coloana fracturată în trei locuri, o ruptură de claviculă, o fisură a bazinului, unsprezece fracturi numai la piciorul drept. Asta printre altele. Nimeni nu se aştepta să se mai ridice vreodată din pat dar a făcut-o. I-a luat cam doi ani. Pe parcursul îndelungatei şi chinuitoarei sale convalescenţe, fata care voia să studieze medicina descoperă desenul şi pictura. Este începutul unei vieţi marcate de suferinţă, durere, nenumărate operaţii, de obicei inutile, dar şi de pictură, de dragoste, de vise îndeplinite şi de vise pierdute, de călătorii în jurul lumii şi de  succes artistic.

Nu cred că pe mine m-ar mai fi scos cineva din depresie să fi păţit un asemenea accident. (De fapt, mi-e şi ruşine să mă gândesc ce fleacuri mă aruncă pe mine în tot soiul de stări de descurajare abisală). Descurajată trebuie să fi fost şi ea, adesea dar asta n-a împiedicat-o să-şi trăiască viaţa, în loc să vegeteze, plângându-şi de milă.

Îmbrăţişarea iubirii: eu, Diego, Pământul şi Universul

Frida se apucă aşadar de pictat şi se duce să-i arate tablourile faimosului pictor muralist Diego Rivera. Cu 20 de ani mai bătrân decât ea, solid ca un elefant, afemeiat cât cuprinde, un om cu o vitalitate enormă, Rivera este genul de om pentru care s-a inventat expresia “larger than life“. (Şi genul de om capabil să picteze portretul lui Lenin pe pereţii Rockefeller Center din NY, pe banii lui Rockefeller – a şi făcut-o, de altfel). A fost iubirea vieţii ei. În liceu, înainte ca accidentul s-o mutileze, zicea în glumă că va fi soţia lui şi îi va naşte copiii; ei bine, a reuşit să-i devină soţie, deşi copii n-a putut avea oricât a încercat. Şi, în ciuda faptului că el a continuat să aibă aventuri amoroase şi că pe ea asta a durut-o crunt, ea a fost femeia vieţii lui.

A PICTA PENTRU A SUPORTA VIAŢA

"Pictez autoportrete pentru că sunt adesea singură şi eu sunt subiectul pe care îl cunosc cel mai bine"

“Sunt doar o fată care pictează pentru a trăi“, i-a spus lui Rivera când i-a arătat prima oară tablourile ei. Voia să spună prin asta că vrea să picteze pentru a se întreţine. De fapt, vorbele ei s-au dovedit adevărate într-un sens mai profund. Pictura a devenit viaţa ei, a susţinut-o în momente grele, i-a fost prieten şi confesor când Diego a înşelat-o cu propria soră.

Arta ei era ca o panglică înfăşurată în jurul unei bombe, cum a caracterizat-o Andre Breton. Odată cu pictura, s-a inventat şi pe sine: o femeie care, în anii 30, 40, 50, ieşea în lume îmbrăcată în costume inspirate din portul indigenilor din mexic, cu bijuterii de lut ars, de inspiraţie pre-columbiană, cu părul împletit cu flori sau cu panglici sau cu fire de lână. Şi-a arborat această ţinută la San Francisco, la New York, la Paris, alături de opiniile ei tăioase şi de firea ei care respingea compromisul – femeia, un fenomen la fel de fascinant ca arta ei.

O satiră la adresa Statelor Unite, unde Fridei nu i-a plăcut deloc să stea

Nu era frumoasă, pozele ne-o arată, dar avea o intensitate care, în ochii multora, ţinea loc de frumuseţe. A avut partea ei de aventuri – inclusiv o idilă cu Troţki – dar de iubit l-a iubit numai pe Diego. După operaţii, după încercările eşuate de a avea copii, după divorţul de Diego (aveau să se recăsătorească) a reuşit, de fiecare dată, se îşi adune cioburile şi să le lipsească la loc. Ce-mi place la ea este că nici nu şi-a ascuns suferinţa dar nici nu a transformat-o într-un prilej de nesfârşite văicăreli publice. Ca şi cum ar fi zis: “Asta e, e aici, e parte din mine. Iat-o. Uită-te, dacă poţi!“.

Despre pictura ei cel mai bine vorbesc tablourile, aşa că decât să vă plicitisesc cu consideraţii despre artă, la care oricum nu mă pricep, mai bine pun câteva poze.

În anul morţii sale – la doar 47 de ani, după nenumărate operaţii, după ce îi fusese amputat piciorul drept, după ce devenise dependentă de morfină – scria, conştientă că nu mai are mult timp: “Sper să fie o plecare veselă şi sper să nu mă mai întorc“. Un epitaf potrivit pentru o viaţă chinuită dar, în ciuda oboselii finale, trăită din plin.

N-aş vrea să am viaţa Fridei dar mi-aş dori măcar o parte din forţa, tenacitatea, curajul şi creativitatea ei.

Frida Kahlo - "Ce mi-a adus apa" pictură din perioada şederii la New York.

Autoportret cu părul tăiat, pictat după ruptura cu Diego. Sus, versuri dintr-un cântec popular mexican.

Cred că puţini oameni sunt atât de tari încât să poată trăi fără să aibă eroi (deşi, fireşte, e posibil să mă înşel).

Unii îi caută şi, dacă nu-i găsesc, şi-i inventează*, atribuind cuiva calităţile pe care le admiră. Alţii nu-i caută dar se ciocnesc la un moment dat de o anumită atitudine, de o tărie de caracter, de un curaj, de o încăpăţânare în a-şi urma visele şi descoperă, astfel, că o persoană – pe care poate nici n-au întâlnit-o – le impune respect şi admiraţie.

Întrucât am de gând să încep, în zilele următoare, o serie de postări despre eroii mei, mă gândeam să vă provoc şi pe voi la nişte mărturisiri (care oricum nu or să îmi schimbe opţiunile). Cine sunt eroii voştri? Acei oameni la care vă gândiţi şi vă spuneţi: “aşa aş vrea să fiu” sau “dacă el/ea a putut astea, în asemenea condiţii, atunci pot şi eu măcar atâtica”. Acei oameni care vă fac să vă simţiţi, în acelaşi timp, mici dar dornici să creşteţi cât mai mari cu putinţă. (Pot fi şi personaje din cărţi, deşi eu am de gând să scriu despre nişte fiinţe reale.)

———————————————————————————————————————————————

* de fapt, într-un fel, toţi ne inventăm oarecum eroii până la un punct, alegând calităţile pe care le căutăm sau investindu-le de-a dreptul unei persoane sau alteia

O melodie păcătoasă rău şi un generic de film mai horror decât s-a dovedit a fi filmul însuşi. Jace Everett, “Bad Things” de pe coloana sonoră a serialului “True Blood“. V-am zis că-mi plac filmele cu vampiri?

(Postare inspirată de aici. Pentru că eu cred că la noi lumea s-ar călca în picioare şi la moarte, cu condiţia să se dea pe gratis.)

Edvard Munch - Moartea şi fecioara

La ce e coada asta, am întrebat, în timp ce ei se călcau în picioare, îşi scoteau ochii cu ghearele, se legănau ca un lan bătut de furtună şi îşi cărau discret coate în burtă, fluturând o pădure de mâini şi chirăind unii la alţii dintr-o multitudine de guri adânci şi pustii ca nişte peşteri flămânde. La medicamente compensate? Nu. La ajutoare de vreun fel? Nuuu. La carne, am întrebat, simţindu-mă ca pe vremea comunismului. Nu, domnişoară, mi-a trântit-o o bătrânică îndesată, cu o sacoşă de cârpă şi un pardesiu răpciugos, e coadă la moarte. Cum adică la moarte, am întrebat şi atunci am văzut afişele de pe vitrinele magazinului dezafectat:

“Moarte bună, promiteau ele, moarte pe gratis, moarte de calitate, moarte durabilă“.

Hai şi tu, că se dă gratis, se strigau unii pe alţii prin cartier. Şi lumea venea în goană, îşi înhăţau sacoşele cu care stăteau pe vremuri la coadă la carne – sau cu care părinţii lor stătuseră – şi veneau zoriţi, cenuşii la păr, cenuşii la piele, cu haine cenuşii şi cu suflete de cenuşă, aruncând priviri crunte oricărui neavenit care părea gata să se bage în faţă sau care era prea tânăr ca să aibă dreptul la moartea lor gratuită. Cui îi venea rândul îşi înhăţa moartea, se strecura printre oamenii de la coadă ţinând-o strâns şi se ducea acasă în goană, să şi-o moară singur, să n-o împartă cu nimeni, în timp ce vecini curioşi se zgâiau pe gaura cheii sau prin draperiile prost trase să vadă: a luat-o? i-e frică? funcţionează? nu funcţionează? Unui bătrân i se făcuse rău şi lumea îl scotea din mijlocul gloatei, în timp ce alţii bombăneau agitaţi: “uite-al naibii, îl caută moartea p-acasă şi el stă aici la coadă la moarte” sau “ar fi păcat de el să moară tocmai acuma când mai avea doar trei persoane în faţă…”.

Veniseră şi televiziunile şi puneau întrebări inteligente: “Aţi mai murit vreodată şi dacă da de câte ori?”, “Cum credeţi că o să fie?” şi “De ce n-aţi murit până acum?”.

- Eu întotdeauna am avut reţineri dar dacă atâta lume cumpără o fi ceva, le-a declarat un pensionar vioi şi s-a aşezat şi el la coadă.

- Pe mine m-a trimis fiica mai mare, a spus o bătrânică, a zis că dacă e gratis să vin şi eu…

Pe mine mă apucaseră o groază abjectă şi un mesianism absurd şi mergeam să-i trag de mânecă, să se răzgândească. Domnilor, doamnelor, e vorba de moarte aici, e ceva serios, e o treabă definitivă, mort doar pe jumătate nu poţi fi decât în literatură, în viaţă mori complet şi de tot. Dar ei ştiau mai bine decât mine

- sau ştiau de mai demult decât mine, ceea ce nu e acelaşi lucru cu a şti mai bine deşi, la vârsta lor, aşa pare -

şi mă goneau plictisiţi. Dar doamnelor, domnilor, ce atâta grabă, că doar de murit tot o să murim cu toţii la un moment dat, ziceam şi atunci s-au enervat mai-mai să mă ia la bătaie. Ei erau pregătiţi de atâta vreme. Şi-au cumpărat cavouri, ăi mai bogaţi, şi-au pregătit hainele de înmormântare şi prosoapele, ăi mai săraci, e o investiţie, un deranj, ce, adică au făcut-o degeaba? Nu-i mai bine să fii sigur, că doar ce-i în mână nu-i minciună?

Edvard Munch - Sãrutul mortii

Şi-atunci i-am lăsat baltă, fiindcă ce-mi erau ei mie şi ce-i erau ei lumii, mai bine să se ducă, fiindcă sunt numai nişte mecanisme învechite şi înţepenite, nişte carcase prin care vag mai bântuie amintirea altor zile şi vremuri, mă deprimă şi îmi amintesc că aşa o să ajung şi eu. Ducă-se, dară, poate, nemaiavăzându-i, n-o să mă mai resemnez că îmbătrânesc şi ajung ca ei şi, neresemnându-mă, poate n-o să mai ajung ca ei.

Un cetăţean de prin vestul UE stătea şi se uita, clătinând din cap: ce naţie de pomanagii, au moarte pe gratis, ai naibii, popor de  asistaţi social! La ei, în vest, se dă moarte numai pe credit, după o reţetă originală de un franţuz, unu, Celine, cică…

- Şi nu vă e greu aşa? a întrebat compătimitor un reporter de televiziune.

- Ce vreţi, a replicat străinul, c-o moarte toţi suntem datori.

Ieri, pe la şase seara, în timp ce treceam pe lângă Parcul Operei, un tip care mergea la câţiva metri în faţa mea s-a vârât brusc în tufişuri, chit că nu-i ajungeau decât până la brâu.

- Vreau pizdă, m-a informat el de-acolo, când am trecut pe alături.

Am vrut să-i atrag atenţia că, dacă mai stă mult prin tufişurile alea, riscă să dea taman de opusul a ceea ce caută, dată fiind locaţia pe care şi-o alesese. După care m-am gândit că ar fi mult mai nostim dacă ar afla-o direct, pe propria piele, aşa că l-am lăsat într-ale lui.

Bunicu – ăla cu vulpile – trebuie să fi fost în tinereţea lui mare figură, genul de om care se distrează bine şi nu-i pasă de nimic, din categoria aia de făpturi  care se poartă de parcă lor le-ar fi întins Dumnezeu o plasă de siguranţă. De fapt, singurii care au grijă să-i prindă sunt cei din familie, care plătesc de altfel prin grijile lor pentru seninătatea inconştientă a celor dintâi.

Ei, mama avea nouă sau zece ani – deci nu prea era mama, dacă stau să mă gândesc bine – şi era în vacanţă la ţară, la propriii ei bunici, de unde trebuia să se întoarcă, fiindcă era ziua lui bunicu. De obicei, străbunicii mei – pe străbunica am cunoscut-o; m-a învăţat să citesc – o urcau pe mama în rată, cu care mergea până în orăşelul din apropiere printre paporniţe, găini vii şi damigene dolofane şi clipocitoare (mai ţineţi minte damigenele? peturile astea au omorât naibii toată poezia!), cu toată grija pe care o acorzi nepoatei doamnei învăţătoare din sat. De aici o prelua bunicul şi veneau împreună cu trenul până în ditai reşedinţa de judeţ de provincie unde domiciliau. Amu, feţii moşului, pe vremea aia iarna era iarnă şi venea de la ruşi, aşa încât s-a pornit o ditamai ninsoarea ca în basme, de-ar fi stânjenit-o şi pe Baba Cloanţa aflată în urmărirea fugarilor. Baba Cloanţa, ca o vrăjitoare ce era, şi-ar mai fi croit ea drum prin păduri, prin stâncă şi, probabil, şi prin ninsoarea aia; rata însă era o maşină comunistă, care n-avea treabă cu vrăjitoria şi obscurantismul şi alte d-astea şi, ca urmare, a rămas de căruţă. În sensul că, şi cu căruţa să fi plecat, tot ajungeai mai repede.

Bunicul, în general, se bucura foarte tare când era ziua lui şi nici de data aia n-a făcut excepţie. Şi atâta s-a bucurat încât, când a ajuns la autogară s-o ia pe mama, era bucuros criţă. Era atât de bucuros, încât nu i s-a părut deloc îngrijorător că a întârziat rata şi, bucuros foc, s-a urcat liniştit în tren şi s-a întors la Buzău. Aici, bunica, împreună cu soră-sa şi cu cumnată-so făceau de mama focului pregătiri pentru marea petrecere de ziua lui, când îl văd pe sărbătorit cum intră pe uşă senin şi cu mâinile în buzunare. Ei, ce a urmat vă puteţi imagina, mai ales că bunicu, la toate întrebările de genul: “Unde-i fata?” o ţinea una şi bună că nu-i (ceea ce, tehnic vorbind, era adevărat). “N-a venit”, explica el. “Cum adică n-a venit”, se dădea bunica de ceasul morţii, în timp ce bunicul îşi mai turna un pahar, îşi răsucea mustaţa şi fredona: ” Se scuturau toţi trandafiiiriiiiii….“. Cum pe vremea aia nu numai că nu erau telefoane mobile dar până şi alea fixe erau rare, mai ales la ţară, misterul era imposibil de rezolvat.

Peste câtva timp, şi-a făcut apariţia şi mama şi i-a găsit pe toţi disperaţi, mai puţin pe bunicul, care, foate bine dispus, juca de zor şi cânta “Se scuturaaaaaau toţi trandafiiiiriiiiiiiiiiiiiii” de se scuturau, într-adevăr, toate geamurile din casă.

Şi uite aşa a fost mama pierdută şi regăsită. Partea nostimă fiind că, de fapt, ea nu se pierduse deloc, fiindcă fusese tot timpul însoţită de străbunicii mei, care se deciseseră în ultimul moment să le facă o surpriză ălora de la Buzău şi să se prezinte la aniversare, încărcaţi de bunătăţuri. Surpriza a fost însă, în primă fază, a lor, când au descoperit că în casă erau să se cam scuture toţi trandafirii aniversari.

Mama-i mai aminteşte de asta şi acum şi bunicu râde şi se uită cu coada ochiului la noi, ca şi cum ar şti că nu are de ce să se mândrească el cu asta dar nici n-ar putea să se abţină.

Cred că melodia e asta:

P.S. Căutând melodia pe net, am găsit-o undeva menţionată drept “manele vechi”, chestie de care încă mai râd.

Ieri noapte am fost trimisă la culcare cu recomandarea călduroasă să număr oi ca să-mi treacă insomnia. M-am plâns că, ori de câte ori încerc să le număr, ele nu se înşiră frumos pe un rând, ci se tot amestecă, de nu mai ştiu pe care am numărat-o şi pe care nu şi mai rău mă enervez. “Păi” – cică – “ia un marker şi însemnează-le pe alea pe care le-ai numărat”.

Booon, păi ce nu face omul ca să doarmă? Mi-am imaginat un marker maaaare, verde, şi m-am pus pe însemnat oi într-o veselie. Acuma nu mi-e clar dacă o fi fost markerul expirat sau or fi pus ăştia ceva în oi dar ce pot spune e că am avut o mândreţe de coşmar, cum le doresc numai şefilor mei să aibă (ştiu ei de ce).

Din fericire nu-mi mai aduc aminte din el decât finalul dar pot spune că eram bărbat (ceea ce din start e un coşmar, zică bărbaţii ce-or zice!) şi eram într-o echipă de comando. Trebuia să intrăm într-o casă şi să eliberăm pe cineva şi şansele nu erau de partea noastră deloc. Pentru ca lucrurile să fie şi mai rele, într-o logică ilogică specifică în general coşmarurilor, în momentul în care am ajuns  să ne strecurăm, unul câte unul, pe scara strâmtă, în spirală, a casei, ne procopsisem şi cu un copil purtat în braţe de membrii echipei şi nu mai aveam decât o singură armă, care era, fireşte, la mine.

Îmi aduc aminte că nu voiam deloc să fiu acolo şi încercasem să-i conving pe ceilalţi să renunţe dar era genul de misiune de onoare de la care nu poţi da înapoi. Am urcat încet, unul câte unul, scara în spirală, îmi aduc aminte muşchii încordaţi ai spatelui, nu le vedeam feţele, poate că, dacă le-aş fi văzut lucrurile ar fi fost altfel dar nu le vedeam. Înainte de primul palier ne-am oprit la sfat. Am încercat să ofer altcuiva arma dar nimeni n-a luat-o, era misiunea mea, răspunderea mea.

Am continuat ascensiunea. Scările în spirală mă duceau, încet, către o uşă deschisă prin faţa căreia trebuia să trecem. Cu o agilitate şi mai mare, camarazii mei se mişcau încă şi mai neauzit decât până atunci. Încă la jumătatea scărilor, am zărit, prin uşă, spinarea cuiva într-o uniformă maronie. Spatele acela m-a îngrozit, am ştiut într-o secundă că se poate oricând întoarce, că n-are cum să nu se întoarcă – nu stai cu spatele la o uşă deschisă – şi că eu aveam să fiu ţinta principală pentru că aveam arma; iar pe scările înguste putea să tragă din plin.

Cel din faţa mea a depăşit curba scării, urcând către etajul următor şi eu am văzut din plin spinarea cafenie, ameninţătoare. Am decis în acel moment că accept să trăiesc tot restul vieţii cu conştiinţa faptului că mi-am abandonat camarazii. “Măcar o să fiu viu”, mi-am zis şi am început să cobor la fel de încet, cu arma pregătită, aşteptându-mă în orice moment să se tragă asupra mea. “Doamne, lasă-mă să trăiesc”, îmi repetam la fiecare treaptă coborâtă, şi fiecare asemenea rugăciune mi se spărgea între buze ca o mătanie mică de sticlă rece, încă una dintr-un şirag. A durat un timp nespus de lung şi nu se auzea niciun zgomot, liniştea curgea ca gheaţa peste muşchii mei încordaţi care aşteptau un zgomot, un semn că mi s-a descoperit lipsa, că ei au fost descoperiţi, că eu am fost descoperit.

Nimic. Şi iarăşi nimic.

Am ajuns la ieşire. Am abandonat arma pe trotuar, în faţa casei. “Asta e alegerea mea”, mi-am repetat. “Măcar o să fiu viu”. Şi am luat-o la fugă, simţindu-mă teribil de expus, către adăpostul copacilor, aşteptându-mă să fiu împuşcat în orice moment.

N-aş şti să vă spun dacă m-au omorât sau nu fiindcă m-am trezit şi am avut grijă să nu adorm imediat la loc, ca să nu le dau o a doua şansă.

N-aş şti să spun nici ce concluzii ar trage Freud din faptul că m-am încarnat într-un bărbat care şi-a abandonat puşca. (??!!!).

Ştiu însă un lucru: nu mai număr oi în viaţa mea.

Ştim toţi vorba aia cu şobolanii care părăsesc corabia ce se scufundă. O şi folosim cu mare voluptate şi cu un dispreţ implicit la adresa celor pe care îi comparăm cu şobolanii în cauză. Dar eu nu pricep un lucru: unde se duc şobolanii care părăsesc corabia ce se scufundă, că în jur e numai apă?

Riscul când îţi scoţi ipod-ul din urechi este ca realitatea să te muşte de nas în moduri pe care altminteri le-ai fi evitat. Venind eu către birou azi, fără fondul muzical obişnuit, aud nişte scâncete ascuţite şi disperate, chiar la colţul străzii. Când mă uit, dau peste o sacoşă agitată în care se aflau, judecând după un vârf de codiţă cafenie pătată cu alb ce se iţea afară, nişte pui de câine.

Niciodată toamna nu fu mai urâtă sufletului nostru amărât de moarte…

Ei bine, era cât pe ce să încep să plâng, ditamai uoama ce sunt (căci eu, când sunt rea, sunt foarte a dracului dar sunt alte împrejurări în care sunt o mămăligă) însă mi-am zis că adulţii nu plâng, ei rezolvă problemele. (Frumoasă maximă, păcat că nu-i ea chiar adevărată dar o s-o reţin spre folosinţă!)

În conformitate cu noul adevăr fals de-abia descoperit, am gonit până la serviciu, am lăsat sacoşele şi geanta, am aruncat un ochi pe Internet să văd dacă singura fundaţie al cărei nume mi-l aminteam primeşte animale, nu doar le oferă spre adopţie, nu m-am dumirit, am înşfăcat vajnic umbrela, căci turna cu găleata, şi fugi înapoi! În total, nu mai mult de cinci minute.

În aceste cinci minute, la colţul unei străzi nu prea circulate se adunaseră nu mai puţin de cinci persoane puse pe fapte bune, care examinau căţeii (erau doi) discutând despre faptul că trebuie hrăniţi cu biberonul un timp. Pe unul l-a luat o mamă cu copil, iar pe altul o puştoaică de liceu. Fericiţi să se simtă luaţi în braţe, căţeluşii tăcuseră.

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă!

Şi uite aşa nu am făcut eu o faptă bună dar le mulţumesc celor care au făcut-o în locul meu şi le doresc să nu ajungă niciodată în viaţă atât de indiferenţi încât să treacă pe lângă nişte căţei aruncaţi în ploaie fără să le pese. S-ar putea să fie o urare de rău asta, că nesimţiţii sigur au vieţi mai senine, dar eu mi-o menţin!

Aseară, când am plecat acasă, am trecut pe lângă punga care adăpostise căţeii, uitată pe trotuar. Era o pungă de la Humanitas. Bunul gust al libertăţii, pare-se, nu face întotdeauna casă bună cu compasiunea.

Am evitat varianta în latină, pentru ca acel “h” să nu provoace vreo confuzie.

La colţul străzii unde domiciliez cu serviciul e o casă într-o veşnică renovare. Cred că şi acum un an lucrau la ea. Acu au ajuns, în sfârşit, la acoperiş şi aruncă de pe el ţiglele jos, în curte. Sigur, mai cade câte una şi pe stradă, că oameni suntem, de!

Zilele trecute, trecând pe lângă casă, o colegă i-a auzit pe muncitori discutând, în timp ce decartau de zor ţigle pe trotuar:

- Nu mi-e mie de BMW-ul ăsta de dedesubt, zicea unul dintre ei, da poate lovesc naibii vreun om.

În sfârşit, am zis eu când mi s-a povestit faza, uite un om care are priorităţile aşezate corect: indivizii sunt mai importanţi decât maşinile!

Dacă o imagine valorează cât o mie de cuvinte

- deşi asta s-a spus într-o vreme când ochiul nostru nu se tocise încă în contactul zilnic cu atrocităţile de la ştiri -

atunci iată mai jos două afişe care valorează, fiecare, cât un rechizitoriu împotriva noastră a tuturor şi a naturaleţii cu care acceptăm inacceptabilul, fără să ne dăm seama că suntem nişte nesimţiţi.

Cele două afişe au în comun un lucru – dincolo de faptul că ne vorbesc despre două absenţe, despre două morţi absurde, identice, despre prăbuşirea, sub presiunea aşteptărilor unei mulţimi educate în religia suspansului, a două fiinţe talentate, condamnate să trăiască într-un fel de singurătate aglomerată, oribilă. Dincolo chiar de faptul că reprezintă lăcomia comercială şi voyeurismul (cum arăta? cum era? presimţea oare? ia uite domnule!) triumfând.

În faţa lor, suntem cu toţii vinovaţi de acceptarea tacită a faptului că un om ar putea valora mai mult mort decât viu. Reprezintă actul nostru de acuzare pentru că toţi, prin tăcere, am permis să se ajungă aici şi pentru că nici acum nu ne dăm seama cât de monstruos este acest lucru, (pentru că nu ţâşneşte sânge de nicăieri). Nu cred că Heath Ledger ar fi fost nominalizat la Oscar şi pus pe afişele Batman dacă nu ar fi murit, indiferent cum şi-ar fi jucat rolul. Iar după mortea lui Michael Jackson, s-a comentat cu nonşalanţă că abia de acum muzica lui o să înceapă să aducă bani buni. Unii au zis-o, alţii au scris-o, alţii au admis-o şi nu ne-am îngrozit niciunii de naturaleţea cu care o asemenea atitudine monstruoasă a devenit un lucru acceptat ca normal.

Suntem vinovaţi cu toţii, la fel de vinovaţi ca ţaţele care cască gura la accidentele de maşină, la fel de vinovaţi ca idioţii care fac poze cu celularul la înmormântări. Sigur, ei au vina de a fi băgăcioşi, noi avem vina de a fi indiferenţi dar nu sunt astea două forme diferite de nesimţire? În primul rând, dacă nu ne-a interesat opera unui artist cât a fost în viaţă, ar trebui să avem decenţa de a nu deveni subit interesaţi abia cînd a murit, un gest a cărui logică nu reuşesc s-o înţeleg. Îi pot înţelege pe fani, nu reuşesc să pricep ce-i cu restul lumii. Nu cunosc demonii cu care se va fi luptat Heath Ledger dar lui Michael Jackson atât banii cât şi aprecierea – manifestată prin vânzările de cd-uri – i-ar fi fost de mare folos în ultimii ani ai vieţii. Numai că însuşi faptul că era în viaţă l-a împiedicat să se bucure de ceea ce, acum că a murit, i se oferă cu o inutilă generozitate.

E greu de spus ce-ar fi de făcut: lucrurile au început s-o ia razna cu mult timp în urmă. Întâi a fost omagiul înduioşător al unei fiice, în duet cu tatăl ei  mort: Nathalie şi Nat King Cole. Apoi – sau poate concomitent – un ultim album cu nişte piese nu foarte strălucite ale trupei Queen, încercând să exploateze fragmente de înregistrări cu deja plecatul dintre noi Freddie Mercury. Undeva pe la sinuciderea lui Kurt Cobain şi asasinarea lui Tupac Shakur lucrurile începuseră deja să devieze de la dorinţa de a prelungi magia dispărută către un înfloritor comerţ. Undeva, de-a lungul acestui drum, moartea unei vedete a început să fie nu un eveniment trist, ca orice moarte, ci un soi de strategie strălucită de imagine. Şi cândva, de-a lungul drumului, ne-am obişnuit atât de bine cu asta că ni se pare un dat al lumii în care trăim şi, chiar să vrem s-o dregem, n-am şti de unde.

Şi pentru asta suntem vinovaţi. E adevărat – nu în felul în care cânta “USA for Africa” în 1986 dar, incontestabil, adevărat – noi suntem lumea: eu, tu, noi, ei, oraşul, universul. Şi cum suntem noi aşa e şi lumea. Ceea ce suntem, felul cum suntem, fiecare dintre noi, face parte inseparabilă din ţesătura acestei lumi, în care morţii au parte de tot respectul de care n-au nevoie, iar viii, în cel mai fericit caz, de nepăsarea noastră. Şi uite-aşa, am creat cu toţii o lume în care această indiferenţă dar şi alte soiuri de indiferenţă, încă şi mai criminale, sunt acceptate cu o ridicare din umeri şi o privire compătimitoare pentru cei care îşi bat capul cu de-astea:

“Why so serious? This is it!“

Pe o străduţă pe unde trec zilnic, în drum spre serviciu, e parcată o maşină. Nu s-a mai urnit din loc de ani buni dar nici nu trebuie, pentru că nu asta este menirea ei. De primăvara până iarna, ea slujeşte drept bancă, bibliotecă şi salon de primire pentru un bărbat slab, cărunt, cu o faţă cenuşie, nişte dinţi rari ca şipcile unui gard şi nişte picioare firave, care nu-l pot ţine şi care, poate, nu l-au ţinut niciodată. În loc să stea ziua în casă, omul stă în maşină, unde citeşte ziarele, se uită la lumea care trece, stă de vorbă cu amărâţii care tândălesc pe la bufetul de mai sus, mai bea şi el o bere. Din când în când, o pisică neagră poate fi văzută ieşind dintr-o curte şi sărind în maşină pe geamul deschis sau, alteori, e deja în maşină şi doarme încolăcită pe locul de lângă şofer.

Omul nu mi-a făcut niciun moment impresia unui ins înăcrit de condiţia de spectator permanent la care l-a redus viaţa: zâmbeşte des, fumează cu poftă, îşi răsfaţă pisica. N-am să-l transfigurez într-un învingător dar mă gândesc că alţii, în locul lui, ar fi într-o dispoziţie care ar face murăturile să pară dulceţuri. Sau poate asta e doar faţa pe care o întoarce el lumii şi amicilor de taifas, că doar am învăţat cu toţii că băieţii mari nu plâng niciodată.

Trec printre ei de doi ani de zile, în drum spre birou, ei îşi clătesc niţel ochiul cu ocazia asta şi, de vreo câteva săptămâni am început să schimbăm câte un salut, câteodată: ei mă tachinează zâmbind iar eu le răspund la zâmbet, cu ipod-ul în urechi, şi sper că n-au zis ceva de mama. Ieri, însă, când am trecut pe lângă el, tipul cu mâţa, care stătea afară, rezemat de maşină, m-a oprit şi mi-a dat o floare: un trandafir , soiul ăla de trandafir pe care-l iubesc încă din copilărie, cu petale de un vişiniu catifelat. Avea codiţa învelită în staniol şi o fundă dintr-aia cum fac florăresele aşa că n-aş şti să zic dacă era cules din grădină sau cumpărat. (Pe de o parte, sper că era cules, că omul nu are bani, iar trandafirii sunt scumpi. Pe de altă parte, sper că era cumpărat, fiindcă ar însemna că şi-a dat mai multă osteneală de dragul meu. Cum dracu oi fi reuşind să funcţionez, oare?)

Cred că n-are rost să vă spun că timp de vreo două ore după am umblat prin lume zâmbind până la urechi. Ce copil sunt şi eu, mereu dornică de surprize!

Evident, un lucru ca ăsta n-o să-mi schimbe nici viaţa, nici viitorul, nici nu m-a scos din vreo criză existenţială şi n-o să aibă altă consecinţă cu excepţia faptului că mi-a înfrumuseţat o zi care oricum era una bună. Şi nici acelui om n-o să-i schimbe viaţa. Dar poate tocmai lipsa sa perfectă de utilitate în sensul practic al cuvântului face un asemenea gest cu adevărat valoros.

P.S. Ştiu. Dacă mi-ar spune altcineva povestea asta nici eu n-aş crede-o.

După o vreme, decizi că nu-i nimic ruşinos să ceri ajutor de la semenii tăi oamenii, în loc să zâmbeşti spartan şi eroic în timp ce vulpea îţi sfâşie pieptul. (E un mare pas înainte pentru tine, care considerai că nu trebuie să-ţi dezvălui slăbiciunile, că trebuie să fii dură etc). Şi constaţi că te ascultă frumos, te privesc cu înţelegere şi, la fel de repede, te dau uitării. Şi te întristezi.

După încă nişte vreme, îţi dă prin cap că oricum ajutorul lor nu ţi-ar fi fost de niciun folos, pentru că soluţiile lor n-aveau cum să funcţioneze la tine, pentru că tu ai dileme despre care ei nici nu ştiu că există şi asta nu pentru că ai fi deosebită, specială sau profundă, ci pentru că ai nefericita înclinaţie de a despica firul în multipli de patru. Pentru că, la vârsta lor, ei nu mai pot trăi decât pe bază de certitudini, în timp ce tu, la aceeaşi vârstă, eşti un frenetic colecţionar de îndoieli. Pentru că îi vei fi prostit tu pe unii, pe alţii dar TU ştii clar că nu eşti o fiinţă practică şi n-ai cum să devii una. Pentru că niciun sfat, oricât de bine intenţionat şi de valabil, nu te poate face să fii cum nu eşti şi să vrei ceea ce nu vrei, numai fiindcă respectivele soluţii funcţionează atât de bine pentru alţii.

Ei, şi când ajungi la concluzia asta, poţi măcar să renunţi la resentimentele împotriva lor şi să admiţi că erau oricum fundamentate pe nişte aşteptări eronate pe care singură ţi le-ai făcut. Nepotrivirea de caracter e un motiv valabil în orice instanţă şi cine eşti tu să fii mai al dracului decât judecătorii? Şi orice resentimente de care te scuturi sunt o povară în minus, deci ceva tot ai câştigat de aici, chiar dacă, la o socoteală  corectă – dar cine are chef s-o facă? – tot ieşi pe minus. Dar este oricum un pas într-o oarecare direcţie; nu-i clar dacă înainte, înapoi sau în lateral aşa că te consolezi cu faptul că măcar nu stai pe loc.

Sigur, cum tu eşti o fiinţă care îşi tot revizuieşte deciziile, este posibil ca, peste câteva luni numai, să simţi cu totul altfel despre chestiunea în discuţie.

Poate că ştiţi poza deja dar eu râd de ea de azi-dimineaţă şi m-am gândit să împărtăşeşc cu voi. Protest al fermierilor:

Vrei un mod simplu de a realiza că viaţa ta socială e de căcat spre inexistentă? Iată-l:

Viaţa ta socială e jalnică şi de tot căcatul dacă realizezi că, în caz că se produce o crimă în anturajul tău, nu poţi oferi niciun alibi înafara orelor de serviciu.

Alte simptome?

Nu există lucru care să mă deconcerteze mai tare decât răutatea* gratuită a altora la adresa mea. Mă ia de fiecare dată prin surprindere, la fel ca în copilărie. Nu pricep: nu făceam nimic rău nimănui şi-mi vedeam de treabă şi vine un careva – pe blog, pe stradă, în anturajul comun sau în mediul profesional, nu contează – şi aşa, ca să se simtă grozav în ochii propriei sale persoane, trânteşte o flegmă metaforică în direcţia mea.

Şi eu sunt dezarmată de fiecare dată.

Şi doar, ca orice adult (cu buletinul schimbat şi cu o grămadă de abţibilduri cu “votat” pe el, deci persoană responsabilă în faţa legii), am încasat-o de nu ştiu câte ori dar tot mă trezesc cu garda jos.

Pentru că refuz să consider că oamenii sunt, din oficiu, răi şi proşti (cred că trebuie să existe un grad de prostie pe undeva, oricât ai fi de titrat şi de calificat în luptele cu viaţa, ca să faci asemenea meschinării). Ştiu că unii oameni sunt răi şi proşti şi că o să tot dau de asemenea exemplare dar nu reuşesc să pornesc de la premisa că fiecare fiinţă care se îndreaptă către mine ar putea intra în această categorie. Şi deci când fiinţa chiar intră în această categorie, eu o încasez plenar şi-s de o vulnerabilitate exagerată (ştiu şi eu dar n-am ce face, că n-o cultiv anume).

Când păţesc de-astea, redevin din nou copilul care am fost. Rămân, ca primă reacţie, cu un acut sentiment al nedreptăţii şi cu un inexplicabil gol în stomac. Însăşi această ostilitate orbească îndreptată asupra mea îmi face rău. Mă gândesc, ca neroada, dacă oi fi greşit eu; genul de dubii pe care agresorii de acest soi nu-l au şi nici nu-l vor avea vreodată. Reacţia doi e una de furie dar, pentru că am fost educată să fiu o persoană civilizată, o cenzurez: ignor, mă îndepărtez. Şi, evident, după aia regret teribil că n-am zis exact ceea ce îmi şedea pe limbă în momentul ăla.

Da poate că ar fi cazul să renunţ o vreme la împăciuitorismul ăsta bleg? deşi îl practic cu încăpăţânare, că mi se pare că de isterici e plină lumea, on line şi off line. Dacă tot nu pot să nu mă mai enervez, poate ar trebui să muşc, să umble cu venin în sânge ăia care m-au înveninat, nu tot eu, neroada? Decât să regret ce n-am făcut, mai bine să regret ce am făcut, nu? Problema-i că, în condiţii nomale de temperatură şi temperament, nu-mi place deloc să mă cert.

Asta e, chestiunea-i încă în dezbatere.

————————————————————————————————

* sigur, alteori merităm ce ne fac ceilaţi dar nu la cazurile astea mă refer acum

Doamnelor şi domnilor,

În general, eu sunt o persoană care militează pentru dreptul femeii de a cântări cât are ea chef, în loc să se simtă obligată să aibă pielea drapată cochet direct pe oase. (Eu sunt subponderală, deci remarcaţi precis cât de dezinteresată sunt!) Mă bate gândul să iniţiez o mişcare pentru dezincriminarea celulitei (aici nu mai sunt chiar dezinteresată) şi mă pronunţ ferm pentru dreptul femeii de a nu se tortura trăgând de fiare dacă ea urăşte să facă sport, numai ca să aibă un abdomen beton. (Vrei beton? Fute-te c-o betonieră, puişor, şi vorbim pe urmă – tu, fireşte, cu câteva octave mai sus, cred). Aş interzice prin lege fotoşoparea şi nu cred că ai dreptul să zici despre nicio femeie că e o vacă grasă dacă tu atâta te-ai antrenat la beri-viteză de nu-ţi mai vezi lungul… nasului.

Dar, totuşi, cu toate acestea…

… ieri, când am văzut cum pe butonul liftului apăsa isteric o grasă în timp ce o altă grasă intra pe uşa blocului şi se legăna tacticos către noi, m-a cuprins un acces de panică. Iar când zic grase, trebuie să înţelegeţi că lăţimea concura serios cu  lungimea. Ideea de a mă înghesui cu ele în lift îmi tăia tot cheful de viaţă dar nu puteam să refuz şi când m-au poftit a doua oară. Ca urmare, mi-am strâns resemnată la piept geanta (cu ajutorul căreia mai încerc să compensez puţinătatea făpturii mele) şi m-am potrivit cumva în spaţiul lăsat liber de cele două.

Cea dintâi s-a întins şi a apăsat pe buton. WTF? 2? Doi? Adică etajul II? Tu vorbeşti serios, cucoană? Păi de aia demonstrezi matale că pătratul e o formă geometrică prezentă în natură, că dacă nici până la doi nu o iei pe scări… Mă jur că, dacă aş sta la doi sau la trei, nu aş lua liftul decât atunci când aş veni de la piaţă cu căruciorul plin de cumpărături. În fine, liftul se eliberează de povara ei, eu constat că ăia care l-au renovat par să fi făcut treabă bună de vreme ce suntem încă în aer, iar cealaltă grasă se întinde şi ea şi apasă, total nesurprinzător, pe butonul pentru etajul III, trei, 3.

Sigur, a face o constatare la acest moment înseamnă să vii cu morala muuult după sfârşitul fabulei. Să le ceri să urce acum pe scări, la greutatea lor, înseamnă să le abonezi la apoplexie. Dar dacă ar fi folosit scările de fiecare dată în loc să ia liftul, poate n-ar mai fi ajuns chiar aşa.

L-am auzit aseară pe Bendeac zicând cu nonşalanţa omului care are numai certitudini (v-am zis cât de tare mă enervează ăştia, nu?): “E plină ţara de târfe”. Hâuuu! Că s-a dus el în club şi dacă te duci în club poţi să ieşi imediat cu o tipă şi să ţi-o pui cu ea în maşină, să te întorci, să ieşi imediat cu alta, şi tot aşa până dimineaţa. Mă rog, eu aş zice că România nu-i un club şi că nu poţi să reduci ţara la propriul tău mediu. Plus că după a treia tipă – şi asta dacă eşti în formă, frate – nu prea mai poţi decât să le arăţi stelele de pe cer dacă tot le-ai scos afară.

În tot cazul, felicitări domnului Bendeac, luptător feroce împotriva cocalarismului, pentru că a conferit legitimitate părerii cocalarilor că mai toate femeile sunt târfe, sugerând asta în direct la televiziune.

Asta într-o emisiune care dezbătea problema cocalarismului şi în care domnul în cauză apăra civilizaţia. Da o cam apăra cu metodele cocalarilor, cumva, ceea ce duce la riscul ca, până învingem, să devenim ca ei. A zis de exemplu în emisiune, în repetate rânduri, că ar fi de acord cu sterilizarea cocalarilor. Să nu se mai înmulţească, domle! Bine, ştiu, nu e fezabil, dar o doză suplimentară de ură socială ne trebuia nouă acuma? Că în felul ăsta îi legitimăm şi mai tare să fie porniţi împotriva noastră, dat fiind că-i atacăm la moştenitori.

A, e doar o vedetă? Păi atunci să facă doar show, să nu mai facă şi morală. Să-i ridiculizeze, nu să sugereze că un asemenea mod de a gândi ar putea fi corect. Să faci mişto de ei poate fi o supapă. Să inciţi la ură nu mai e în regulă, că nu de asta ducem lipsă.

Înţeleg că în aceeaşi emisiune demascase un cocalar (ştiţi că pe mine mă enervează termenul şi la fel şi “piţipoancă”?) care agresase un puşti şi că ăla s-a ales cu dosar penal. Foarte bravo, dacă instituţiile statului au nevoie de televiziune ca să-şi facă datoria hai să le dăm televiziune. Dar faptul că ai făcut una bună nu-ţi dă dreptul să faci imediat două rele.

Undeva pe lângă blocul meu

Uite un exemplu despre cum NU se face educaţie civică, dovadă că nu e suficient să fii nemulţumit şi să iei atitudine, cât timp atitudinea e greşită.

Prin îndrumarea politicoasă a beţivilor care se pişă pe colţul exchange-ului cu pricina să se ducă în schimb să fericească un pom cu lucrarea vintrelor lor:

a. se induce ideea că să te pişi la rădăcina unui pom e un lucru acceptabil

5. se duc astfel dracului pomii de pe artera principală (care pomi şi aşa se chinuie să supravieţuiască în poluarea infernală din Militari).

ţ, 15.  trotuarul tot miroase a urină stătută.

Şi oricum, noaptea e destul de întuneric şi nu cred că beţivii în cauză văd biletul (fie şi dublu).