Iau în considerare varianta să-mi iau propriul meu domeniu şi să găsesc o temă care să-mi permită să separ lecturile şi postările, dar să le gestionez totuşi împreună, că parcă nu le stă prea bine amestecat. Dar asta mai vedem noi…

Cine-a zis că e naşpa când plouă în vacanţă?

L-am pupat pe Capucino pe năsuc şi i-am zis că bate câmpii şi că mai avem mulţi ani de petrecut împreună, ceea ce ştim amândoi că e o minciună, dar tot ne-a făcut să ne simţim mai bine.

- Bun, deci să concluzionăm, a cerut preşedintele. Trei persoane sau una singură?

- Staţi aşa, a intervenit vecinul meu de palier. Staţi s-o luăm logic. Deci, s-a întors el către domnul Balaurexu, la numărătoare avem trei capete? Avem. Acuma, funcţionează ele independent unul de altul?

- Eu…

- … gândesc …

- … cu toate trei.

- Dar, dacă printr-o întâmplare nefericită şi absolut, dar absolut regretabilă – şi pe care n-o dorim, a adăugat vecinul repede -  aţi pierde vreun cap, asta v-ar afecta ăăăă, funcţiile intelectuale?

- Adică propui…

- … să-mi tai două capete…

- … băi eroule? s-a enervat Domnul Balaurexu.

- Vă aflaţi în eroare, preastimate domn, a zis vecinul, aranjându-şi nervos ochelarii pe nas. Voiam doar să stabilim dacă funcţiile cerebrale ăăă…

- Am avut…

- … şapte…

-… capete, a precizat Domnul Balaurexu.

- Ăăă, condoleanţe pentru pppierderea… ăăă, adică…, s-a fâstâcit vecinul.

- Da de unde…

- … nu-i nicio pierdere…

- … aşa se întâmplă la balauri…

- … îşi pierd din capete cu vârsta…

- … face parte din procesul…

- … de maturizare.

- Credeam că se întâmplă din cauza lui Făt Frumos, a zis tipul cu mobilierul, în ceea ce eu am apreciat a fi o tentativă de sinucidere.

În mod bizar însă, Domnul Balaurexu nu s-a enervat, ci ne-a explicat foarte calm că aşa cum noi tăiem crăcile uscate ale copacilor şi balaurii îi lasă uneori pe feţifrumoşi să le taie capetele nefolositoare.

- Cred că tot ce ştiam noi din basme este greşit, i-am şoptit eu lui Capucino.

- Da, mi-a răspuns el, ăsta vorbeşte de Feţi Frumoşi de parcă ar fi un soi de gunoieri. Treaba asta trebuie investigată mai târziu.

Între timp, comitetul de bloc îşi vedea de ale lui, deloc preocupat de misterele mitologiei.

- Şi cam când ar urma să, ăăăă, continuaţi procesul, se interesa preşedintele.

Sub privirea aspră a Domnului Balaurexu s-a adăpostit din nou în dosul tăvii de inox, precizând:

- Întreb în chestiunea numărului de persoane, atâta tot.

- Nu am de gând…

- … să mai pierd vreunul…

- …ar însemna…

- …să nu mai pot citi…

- …decât o carte…

- … odată.

- Ţi-am zis eu că ăştia care trăiesc cu nasul în cărţi sunt imaturi, mi-a spus Capucino cu subînţeles. Ia uite ce bine vă potriviţi, că nici tu n-ai minte nici cât un pisoiaş câteodată.

Ca să nu mă cert cu motanul în văzul vecinilor,  i-am replicat muşcându-l de ureche.

- Daţi-mi voie, a intervenit iar vecinul de palier. Da’ capetele astea sunt toate la fel sau au personalităţi diferite? s-a interesat el.

- Nu au personalităţi diferite…

- … au numai…

- … funcţii complementare.

- Ăsta din stânga e bun la organizare, a zis capul din mijloc,

- … ăla din mijloc le are cu matematica, a adăugat capul din dreapta,

- … iar cel din dreapta e cu cărţile, manuscrisele şi alte hârţoage.

- Aaaa, ce tareee, s-a minunat Mariana de la zece. Ăsta e ca un soi de comitet de bloc într-unul singur.

- Nu numai comitet de bloc, dar şi comisie de cenzori, a fost de acord vecinul de la şapte.

- Şi administrator, n-auzi că le are cu matematica şi cu hârţoagele, a zis vecinul cu mobilierul.

- Da, ia uite!

- Şi fiind o singură persoană nici nu trebuie să îi plătim atâtea indemnizaţii!

- Aş vrea io să văd cine ar mai sparge geamul de la intrare pentru a şasea oară dacă am avea aşa un preşedinte!

- Şi cine ar avea curajul să întârzie cu întreţinerea!

- Păi da, că pe vremuri aveau de plătit câte o domniţă întreagă şi nu cârtea nimeni, plăteau, nu ca acuma, de se adună restanţele!

Şi uite-aşa, până să ne dezmeticim noi bine, îl votaseră pe Domnul Balaurexu drept preşedinte (capul din stânga), administrator (capul din dreapta) şi comisie de cenzori (capul din mijloc), în timp ce fostul preşedinte şi administratorul se furişau în lift, aruncându-ne uitături negre.

- Bravo, vecine, i-am zis după ce mulţimea entuziasmată s-a dus la ciorbiţa şi grătărelul ei de prânz. Ia uite că ai intrat în rândul lumii.

- Mă-ntreb cum o să-şi dea ordine lui însuşi, a comentat Capucino.

- Ei, s-a roşit domnul Balaurexu, o să fie…

- … conducere colegială…

- Voi să tăceţi, a intervenit capul din stânga, că eu sunt preşedinte!

După care m-am decis să transmit urarea mai departe, aşa că la mulţi ani copilului din voi şi luaţi-i, de ziua lui, ceva bun! (Nu bere, băi, parşivilor, că nu-i voie să dai alcool copiilor, da?!)

Şi, pentru că nu-s în stare să scriu o chestie articulată şi filosofică – nu c-aş fi vreodată, dar ăsta e unul dintre rarele momente când recunosc – o să vă povestesc ceva despre mine când eram copil.

Eu când eram copil nu suportam să moară animalele în nicio povestire. “Căprioara” lui Gârleanu? = lacrimi, garantat. Mama şi bunica au făcut imprudenţa să mi-o citească înainte de culcare – asta era înainte să fi învăţat să citesc şi să mă fi apucat să-mi citesc singură – şi după aia dă-i şi chinuieşte-te să opreşti copilul din plâns. Mi-au spus că nu, că vânătorul a împuşcat lupul sau că n-a nimerit căprioara (urăsc atât de tare povestea aia că mi-am scos-o din memorie), dar nuuuu, că ştiam eu mai bine. Cu un  respect pentru voinţa autorului care mă împiedică până în ziua de azi să citesc continuări scrise de alţii la romane sau serii celebre, o ţineam una şi bună că nu aşa s-a întâmplat.

Un altul care şi-a câştigat antipatia mea temeinică a fost Sadoveanu şi nu sunt sigură nici până azi dacă neplăcerea faţă de opera lui se trage cu adevărat de la descrierile alea plicticoase de natură sau de la faptul că a omorât un câine. Şi nici nu l-a omorât pe bune, ci doar într-o povestire. Era o carte scoasă de editura Minerva care se chema “Cincizeci de povestiri”. În ea era una cu nişte săteni care omoară cu pietre un câine de pripas, isterizaţi că acesta ar fi fost turbat, după care descoperă că animalul nu era turbat şi nu muşcase pe nimeni. Sadovene, Sadovene, nu ştii ce duşman îmi eşti de-atunci! Da poate afli pe această cale că te-am detestat atât de tare încât am tăiat cu creionul povestirea din cuprins, am tăiat titlul de pe copertă şi am scris “Patruzeci şi nouă de povestiri” în loc de cincizeci. Şi m-am jurat că, atunci când o să scriu eu poveşti, în ele n-o să moară niciun animal. Până acum m-am ţinut de cuvânt ( e drept, în sensul mai larg că n-am scris povestiri ).

Trebuie să recunosc că nici până în ziua de azi nu mi-a trecut. Apariţia oricărui animal într-o povestire mă face să stau ca pe ace de grija lui. E unul dintre aspectele – mai numeroase – care mă fac să mă întreb dacă ne schimbăm cu adevărat pe măsură ce înaintăm în vârstă sau, de fapt, devenim din ce în ce mai mult noi înşine.

Motivul doi:

Motivul trei:

Ştiu că maturizarea-i dificilă şi că poate n-ar trebui să fac mişto de voi, dar nu ştiu cum altfel să vă comunic cât de păgubos este comportamentul despre care urmează să vă vorbesc:

În afară de cazul unor nenorociri serioase despre care tocmai aţi aflat (deces, boală gravă a cuiva apropiat) NU MAI PLÂNGEŢI NAIBILOR ÎN PUBLIC, CE DRACU, N-AVEŢI MÂNDRIE?! Cu corolarul: nu-i faceţi LUI o scenă cu lacrimi în public – şi, de preferinţă, nici în privat – că nu câştigaţi nimic şi chiar dacă vi se pare că obţineţi vreo victorie, pe termen lung pierdeţi.

N-aş aduce vorba despre asta, dar este pentru a treia oară în două luni când văd următoarea scenă: într-un colţ din staţia de metrou, în acel no man’s land ce se întinde între intrare şi aparatele alea pe unde bagi cartela, un cuplu şade înghesuit într-un colţ. Ea se uită în pământ, cu nasul roşu  – că numai în telenovele şi blockbustere nu ţi se înroşeşc nasul şi ochii când plângi – trăgându-şi răsuflarea sacadat. Din când în când, îşi ridică spre ceruri tavanul metroului ochii, cu lacrimi tremurătoare strălucind pe gene ca diamantele în lumina săracă a neoanelor, bla,bla, bla, let’s cut the crap! El se uită într-un punct aflat fie la doi centimetri în spatele umărului ei drept, fie la vreo cinci centimetri de glezna ei dreaptă, în tot cazul în aşa fel încât privirea să evite să i se încrucişeze cu trupul ei, cu umerii lăsaţi şi cu un aer care spune clar că ar vrea să se afle literalmente oriunde altundeva. Mâine, când le va povesti prietenilor scena se va arăta iritat sau plictisit, dar acum este de fapt stânjenit, încordat şi complet depăşit de situaţie.

Ştiţi însă ce n-am văzut? În niciunul din cazuri nu l-am văzut luând-o în braţe.

De aici şi mesajul meu.

Drăgălaşelor,

Feminitatea sensibilă e una şi bocitul ca o ţâşnitoare e alta. Nu-i udaţi cămaşa de parcă aţi fi programul de înmuiere al maşinii dvs de spălat, sau, dacă tot o faceţi, adăugaţi măcar şi nişte detergent, că alt folos nu va rezulta oricum, v-o zic. Probabil că sunteţi induse în oroare de scenele alea din filme în care ea plânge şi, înduioşat, Juan Alfredo renunţă la tirada pe care o încheiase din pragul uşii, se repede, o ia în braţe şi i se jură: “Te quiero, te quiero!”. Naaaah!

De fapt, în timp ce voi plângeţi ca-n filme (mai puţin ochii injectaţi şi nasul roşu, nu obosesc să v-o repet), el simte probabil unul dintre următoarele sentimente înălţătoare:

a). Enervare. Se va simţi şantajat de lacrimile voastre. Şi chiar dacă o să facă acel lucru pentru care plângeţi, o să capete ranchiună. Şi chiar dacă o să mai stea într-o relaţie din care voia să plece, o s-o facă fără tragere de inimă, cu tot ataşamentul unui puşcăriaş pentru mâncarea de puşcărie. Şi tot o să plece, când o să devină imun la venirea sezonului de inundaţii, ceea ce o să se întâmple la un moment dat.

b). Neînţelegere. Ei nu plâng. Nici măcar când îi doare. Voi de ce aţi plânge? Cu ce rezolvă plânsul problema în speţă? Nu faceţi decât să-i transmiteţi că nu sunteţi chiar de încredere, uite, poftim, lacrimi, ce nerezonabil şi ce neplăcut!

c). Neputinţă. Se va simţi vinovat că nu reuşeşte să rezolve situaţia, iar asta îl va face furios pe voi, care îl puneţi în această situaţie.

d). Jenă. Dvs nu oţi fi văzând că se uită lumea, dar el da. Inclusiv pot să treacă pe acolo prieteni de-ai lui care să îl vadă într-o situaţie pe care nu poate s-o rezolve. Recitiţi punctul c).

e).  N-aş zice chiar dezgust, dar sigur nu încântare. Repet, că lecţiile bune merită reluate: când plângeţi,  arătaţi naşpa. Dacă e un moment în care NU arătaţi ca femeia visurilor lor, apoi ăla este.

În tot cazul, singurul impuls care NU îi vine este acela de a vă strânge înlăcrimată la pieptul lui protector şi de a vă ocroti de toate relele lumii.

În concluzie, dacă vrea să vă părăsească, nu plângând o să-l convingeţi să n-o facă. Dacă vă înşeală, când plângeţi, pierdeţi puncte în faţa celeilalte: poate că ea nu plânge. Sau poate că da, dar, oricum, ea-i mai nouă. Întrucât admit că totuşi poate fi dificil să nu plângi când te anunţă că s-a terminat sau afli că mai are pe altcineva, măcar faceţi-o acasă. Pentru orice alt motiv, nu merită să plângeţi. Iar o relaţie care se menţine prin lacrimi este o relaţie bolnavă. În fine, v-aş mai zice eu şi altele, dar oricum n-o să ţineţi cont nici de astea.

Ştefane, Măria Ta, tu la Putna nu mai sta! Ieşi afară din tristul cel mormânt să-ţi vezi urmaşii, în persoana Oanei Niculescu Mizil Ştefănescu Tohme, deputat PSD şi, după propriile-i declaraţii, citate de Hotnews, os din sfântul tău os domnesc.

“Ştim de foarte mult timp de această legătură. Nu am descoperit-o acum. Când eu m-am născut, tatăl şi bunicul meu au spus: <<Tu te vei numi Oana în numele lui Ştefan cel Mare>>. (Ar trebui să le mulţumiţi că nu v-au botezat Vrâncioaia – n.m.). De foarte mult timp sunt întrebată de ce port numele de Mizil? De ce mă cheama şi Ştefanescu, care se trage din Serescu, care se trage din Iacob? (Ba nu, eu personal mă întreb de ce colecţionaţi nume de familie cu ghiotura. Se ştie că să ai două nume de familie este aristocratic, deci să ai patru e şi mai aristocratic? O fi. Io nu-s os domnesc, sunt ţărancă şi nu mă pricep la de-astea. Bine că nu şi-a zis şi Serescu-Iacob că nu-i mai ajungea buletinul – n.m.) Persoane din familia mea au luat decizia să elaboreze un arbore genealogic. Intenţia noastră este ca, după ce acest arbore genealogic este gata, să-l analizam şi să-l păstram în interiorul familiei.

Legăturile cu Ştefan cel Mare sunt pe filiera paternă, din partea bunicului tatălui meu (înţeleg că Niculescu-Mizil era pe partea mamei – n.m.). Tot ce vă pot spune este că s-a ajuns cu cercetările în zona Bogza. Este foarte greu pentru că nu sunt documente. Specialiştii care lucrează cotrobaie în primării, în cimitire. Am făcut poze pe cruci cu numele ca să ajungem din an în an. ( Domle, ce preocupări au unii! Da stejaru din Borzeşti nu vreţi să-l chemaţi ca martor?! Şi cum adică aţi făcut poze pe cruci? Adică v-aţi crucificat şi-aţi imortalizat momentul? Sau v-aţi urcat pe cruci şi aţi fotografiat cimitirul de sus?! În ce limbă e fraza asta?). Apoi pe zona de migratie, pentru că s-a ajuns dintr-o zona în Braila. (Ea ştie ce vrea să spună. Aş putea să-mi dau şi eu seama, dar nu vreau să fac efortul). Eu sper să reuşim. De această acţiune se ocupă persoane apropiate familiei. Sper ca într-o lună să finalizam acest arbore genealogic.

Eu îmi iubesc ţara şi consider că a fi român înseamnă o mare demnitate. (Atunci de ce nu v-aţi mulţumit cu asta şi-aţi mai şi candidat? A, da! Ştiu! Ca să vă slujiti ţara cu pieptul la hotare, precum Ştefan. Mai uşor cu demagogia pe scări, că din cauza unora ca dvs nu mai poate omul să vorbească despre patriotism, aţi devalorizat de tot cuvintele-astea!). De aceea vreau să arat că noi, românii, ştim să ne apreciem valorile şi istoria. Nu voi încerca să capitalizez acest aspect în vreun fel. Acest arbore genealogic va rămâne în familie. (Atunci de ce vorbiţi despre asta? Şi încă într-o conferinţă de presă?).  Încercăm să dovedim că suntem români cu adevărat”. (Adică există români adevăraţi şi unii români mai neadevăraţi, aşa. Eu de exemplu, care mă trag din ţărani din Buzău, nu sunt probabil româncă adevărată, că nu-s os domnesc. Na, ştiam eu că-i ceva în neregulă cu mine!).

Iar în altă parte aceeaşi viţă domnească spune că au ajuns până la 1780 cu cercetările (hăăăt, până la 1400 şi ceva mai aveţi niscai secole, doamna deputat, nu era cazul să vă grăbiţi aşa cu anunţul) şi că şi-au găsit un strămoş “implicat pe zona Bisericii”. Cum adică “pe zona Bisericii”? Avea biserica arie de acoperire? Până unde i se întindea aureola?! La naiba, patriotismul unora nu se extinde până la a vorbi coerent limba maternă, dar pân la urmă nu vorbirea, ci simţirea contează! Şi, în final, demonstrând că a băut apă după Mircea Geoană, doamna a declarat că are sânge violet (albastru de la Ştefan şi roşu de la Niculescu-Mizil) şi că, la fel ca Fane Babanu, este iute la mânie şi a câştigat toate bătăliile electorale. Eu aş zice că asemănarea cu Ştefan e alta, el se folosea de Aprodul Purice ca să se suie pe cal, în timp ce doamna Mizil s-a folosit de Aprodul Marean de la sectorul 5 ca să ajungă în Parlament, căci să pierzi alegerile, pesedist fiind, în sectorul lui Vanghelie era, să fim serioşi, imposibil.

Acuma ce să zic, e chiar posibil să se tragă din Ştefan cel Mare. Cum are voievodul nostru o reputaţie de mare amator de pescuit la muscă şi degrabă vărsătoriu de sămânţă, se poate ca jumătate din Moldova să se tragă din Ştefan cel Mare (deşi cred că zvonurile despre potenţa voievodului nost au fost mult exagerate). Eu am următoarea dilemă: întrucât nea Fane B. a fost canonizat, în caz de arbore genealogic elaborat cu succes înseamnă că doamna Mizil este şi os de sfânt, nu numai os de nomenclaturist comunist?

P.S. Ştefane, Măria-Ta, stai şi nu da să scoţi spada! În primul rând că, din câte ştiu eu, spada ta-i la turci. În al doilea, e drept că soţul doamnei este libanez, ceea ce e oarecum un paradox, da poate că-i dintr-ăia creştini şi oricum vremurile s-au mai schimbat. Sau poţi s-o priveşti aşa: l-a cucerit pe arab, care s-a dat legat, deci iată, prea mărite, că ţi-ai luat revanşa istorică!* Altminteri, dacă vrei să ştii părerea mea, oamenii n-ar trebui să revendice înrudirea cu figuri istorice decât dacă şi după ce au încercat să se ridice cât de cât la înălţimea acestora, pentru că altminteri nu reuşesc decât să arate şi mai mici prin comparaţie. Şi-atunci riscă să li se potrivească fraza din titlu ca deviză pe proaspătul blazon.

——————–

* Nu vreau să spun că-i ceva greşit în a te mărita cu un libanez, ci că Ştefan cel Mare SIGUR n-ar fi încântat de asta.

Voiam să scriu ceva suav sau poate ceva spumos, dar uite că nu-mi iese atâta timp cât tot citesc pe forumuri şi site-uri tot felul de discuţii despre un nou partid, cu oameni noi, care ar trebui să apară din neant şi să le dea românilor lehămetiţi de actualii politicieni ceva de votat. De ce asta nu se poate au explicat alţii mai coerenţi decât mine – un partid are nevoie de structuri teritoriale până la nivel de comună, de logistică, finanţatori, organizatori cu experienţă politică, purtători de imagine, spaţiu mediatic, program politic altul decât “noi suntem altceva” şi alte chestii care nu prea se pot construi într-un an; sau nu cu oameni noi şi fără experienţă, veniţi la război călare, fiecare, pe propriul ego. Eu am însă impresia că asta se încadrează într-un fenomen mai general şi blogul ăsta de-aia există, ca să-mi dau eu cu impresiile pe-aici, aşa că păzea!

Românul – şi poate şi alte popoare, dar eu, repet, pe ăsta-l ştiu – suferă de nostalgia paginii albe. Să tragă linie şi s-o ia de la început, pe curat. De ce să repare ceea ce s-a stricat când poate să viseze, cu ochii deschişi, la o căruţă mai nouă şi mai frumoasă? Ca un client mofturos la restaurant, ar vrea să trimită înapoi mâncarea din farfurie şi să i se aducă alta, omiţând că, de fapt, ciorba o fi sleită sau poate-i cam apoasă, dar a fost gătită chiar de el, în bucătăria proprie.

A pierdut omul funcţia politică? În loc să se întoarcă în partid şi să-şi pregătească cu calm revenirea, când circumstanţele i-ar fi favorabile, pleacă nonşalant la alt partid. A mâncat echipa bătaie două meciuri la rând? Jos antrenorul! Să vină altul! Nu mai simţi fluturaşi în stomac şi relaţia/căsnicia a devenit rutină? Ferit-a sfântul să încerci s-o redresezi sau să te gândeşti dacă nu cumva şi tu ai greşit ceva. Neeext! Te-au dezamăgit politicienii? Gata, să se facă un partid nou.

Şi tot aşa, fără să vedem că nu poţi să scrii pe o coală albă cu mâinile murdare, că nu poţi găti o mâncare mai bună dacă tu eşti acelaşi prost bucătar, că nu poţi rezolva prin schimbarea oamenilor o problemă de sistem. În plus, atâta timp cât visăm la foaia albă nu suntem obligaţi să facem ceva cu cea deja murdărită, ceea ce ne scuteşte de orice răspundere. Şi-atâta timp cât ne dorim o foaie albă, ne acordăm nouă înşine o prezumţie de curăţenie, ceea ce ne scuteşte să ne mai scrutăm prea atent şi, eventual, să avem surprize.

Îi criticăm pe bugetari şi pe asistaţii sociali că vor să li se dea – şi nu-s eu apărătorul lor în niciun caz – dar perpetuăm noi înşine aceeaşi mentalitate păguboasă în multe aspecte ale vieţii publice şi personale: în viaţa politică, de exemplu, cerem să ni se dea un partid proaspăt şi curat. Când o să înţelegem că lucrurile depind de noi şi nu de alţii, că este mai bine să încerci să cureţi şi să repari decât să arunci, când o să facem, în masă, diferenţa între nemulţumirea activă şi cea pasivă, când o să ne comportăm ca nişte cetăţeni şi nu ca nişte spectatori, atunci s-ar putea să avem o şansă. Noi însă vrem partide curate, dar nu ne înscriem în ele, în ziua votului mergem la cabană şi nu la cabina de vot, lăsăm societatea civilă să urle de una singură şi, în general, sperăm să vină un lider providenţial – sau, ultima modă, varianta colectivă a ideii, un partid nou – să rezolve el, că noi am făcut destul fiind nemulţumiţi. În plan personal ne aşteptăm să ne întâlnim cu Făt Frumos sau Cosânzeana care să ne mai şi iubească necondiţionat, chiar dacă noi suntem departe de a avea ce oferi sau nu ne iubim noi înşine. Sau ne dorim – cum citeam pe un site – să ne calce maşina ca să putem să luăm o lună de pauză de la un serviciu care ne epuizează.

Ei, şi-atâta timp cât o să avem inclusă în setări mentalitatea asta de asistat social, până şi aceia dintre noi care stau pe picioarele lor, imnul nostru naţional va continua să fie “Muieţi-s posmagii?”. Căci, nu vă faceţi iluzii, ăsta este.

În loc de P.S.

Şi nu înţeleg de unde a apărut această idee, că poporul şi clasa politică sunt două chestii separate şi că poporul e bun, iar clasa politică e rea şi nu-l reprezintă. Eu una tare mă tem că nu suntem cu nimic mai buni decât politicienii noştri şi că, în locul lor, din inerţie, lăcomie, slăbiciune sau vanitate ne-am trezi recurgând la aceleaşi compromisuri, şperţuri, nepotisme şi demagogie fumată la care recurg ei. Că nu ne-am dovedi nici mai virtuoşi, nici mai principiali. Sigur că-i neplăcut să ne punem oglinda în faţă şi să începem critica de-aici, dar tare-mi e că, dacă vrem să reformăm clasa politică, trebuie să începem prin a reforma poporul, iar pentru a reforma poporul trebuie să începem fiecare cu el însuşi. Moment în care cei mai mulţi vor arunca oglinda, vor lua telecomanda şi vor căuta un film de văzut, că viaţa-i prea complicată şi cere prea multe eforturi.

Cine simte un impuls să protesteze faţă de paragraful ăsta, să-şi răspundă sieşi la următoarea întrebare: de câte ori a rezolvat o problemă dând şpagă-apelând la relaţii-forţând niţel regulile-fentând un pic legea. Dacă răspunsul începe cu “da, dar…”, atunci, vorba americanilor, I rest my case.

Era o treabă migăloasă, să ştiţi, pentru că aveam şi păpuşi cât palma. Preferata mea era aşa, ceea ce n-a împiedicat-o să aibă fuste cu bretele, botoşei, salopete, căciuliţe şi, acum îmi dau seama, mari sau mici, păpuşile mele erau cele mai elegante din tot blocul.

Nu vreau să spun nimic special despre momentul ăsta, decât că mi l-am amintit şi că mă bucur că a existat.

Bine, o să spuneţi, azi copiii au păpuşi Barbie cu garderobă completă, părinţii sunt ocupaţi să facă ore peste program, o rochie pentru păpuşă nu e importantă,  ritmul vieţii este altul, important e să îţi creşti copilul cum trebuie şi să stai de vorbă cu el. Şi da, sunt de acord că e altceva, dar uite că eu, acum, nu-mi aduc aminte de toate lucrurile mult mai importante pe care le-a făcut mama pentru mine, nici de tensiunile care s-au ivit între noi, ci de acest lucruşor mărunt, în aparenţă un fleac. Iubim în moduri atât de greşite – ca părinţi, iubiţi, soţi, copii – încât uităm că adesea iubirea se citeşte cel mai bine în gesturile mici, cum ar fi acela al mamei făcând cu dăruire o chestie migăloasă, inutilă şi total nepractică, negeneratoare de mândrie compensatorie, numai, numai şi numai pentru plăcerea copilului său.

- că beau tot felul de cocktailuri care costă cât un pantof dintr-o pereche de lux, înglobează jumătate din tabelul lui Mendeleev, au o culoare imposibilă şi conţin în denumire cuvântul “cherry”

- că recurg la tot felul de pisiceli deplasate, în contexte în care nu-şi au locul, gen “miha de la conta”* (grrr! “conta”! mi se revoltă pancreasul!)

- că sunt nişte martire ale umblatului în pantofi incomozi, strâmţi sau cu toc mai înalt decât le permite piciorul să poarte, şi nişte apărătoare entuziaste ale tuturor modelor tâmpite, care nu le stau bine şi nu le fac bine la sănătate, dar pe care le poartă cu atâta disperare că nu mai găseşti altceva în magazine.

- că gătesc tot soiul de chestii care par făcute pentru pozat, nu pentru mâncat, a căror pregătire implică trei ore de lucru continuu şi care se dau gata în trei minute. Da mâncarea de mazăre ce-are?

- că nu pricep că the silent treatment este pueril şi continuă să-l aplice mult după vârsta adolescenţei, deşi e evident încă de atunci că nu merge

- că sunt imbecil de orgolioase în lucrurile mici (vezi silent treatment), dar nu-s orgolioase şi în privinţele importante

- că multe dintre ele umblă prin viaţă colecţionând nefericiri de parcă ar fi realizări

- că aşteaptă ca ceilalţi să le ghicească nemulţumirile şi preferinţele şi să le descopere meritele ascunse

- că se panichează ca proastele că nu le-a luat nimeni până la vârsta de…**  şi din cauza aia fac cele mai mari şi mai greu de reparat prostii

- că nu înţeleg că nu poţi şi nici nu trebuie să fii all in one cum îţi recomandă Cosmo şi alte revizde şi că e OK – şi chiar necesar – să alegi

- că ţin tot felul de cure de slăbire în loc să descopere naibii regimul alimentar care li se potriveşte şi că, dacă le arăţi un pişcot, încep să chiţăie “nu, vai, că ţin regim” de parcă un singur pişcot le-ar face, subit, să se umfle de două ori cât sunt

Cam asta.

Exerciţiu cu grad suplimentar de dificultate: Comentaţi această postare fără să recurgeţi la clişeele obişnuite despre femei. Imaginaţi-vă că le-am auzit pe toate şi că am început să mă cam plictisesc. Doar nu vreţi să mă plictisiţi, nu-i aşa?

———————————–

* în traducere, pentru cine nu s-a prins, Mihaela de la Contabilitate

** unde nu cifra e importantă – aţi fi surprinşi ce repede se instalează uneori sentimentul ăsta – cât panica în sine

Ei, nu poţi să mai spui că viaţa te-a luat prin surprindere, iată că te-am prevenit eu. Acuma, că ştii, vezi ce faci cu asta…

Din păcate, la cum merg lucrurile pe-aici pe la ţară, în curând o să-i auzim, probabil, cântând manele.

Panteonul nordic e în fierbere. Thor crede că Loki e un prost. Loki şi Eir au ceva de împărţit cu Geirrendour. Acesta din urmă nu se lasă mai prejos. Bregi pune paie pe foc. În luptă a intrat şi Luka (arheologii, istoricii şi cei care studiază ştiinţa religiilor încă se mai ceată cu privire la panteonul de origine al de-abia pomenitei zeităţi).

Na, băi, că v-am făcut spaţiu special de joacă! Trosniţi-vă aici dac-aveţi chef, nu vă mai întindeţi şi pe la alte postări ca economia în plină expansiune a Chinei. Poate or mai fi oameni care ar vrea să comenteze şi on topic. Orice comentariu pe care-l faceţi la altă postare şi care n-are legătură cu postarea în sine, ci cu ale voastre, personale, se şterge, aşa că nu vă osteniţi să-l mai scrieţi!

Let the caft begin!

(Hihihi! Dacă v-am dat voie, deja nu mai are niciun haz, n-aşa?).

Îţi e prieten acela care închide ochii şi-şi astupă urechile, nesuflând o vorbă în privinţa gafelor tale, a momentelor în care ai fost o javră, un ins josnic, a slăbiciunilor tale? Care se încăpăţânează să te privească de parcă ai fi o făptură minunată chiar dacă asta înseamnă să se uite, cu încăpăţânare, numai la părţile tale bune? Care îţi face generosul dar de a te ierta fără măcar să te judece mai întâi, atunci când restul lumii te condamnă?

Sau îţi e prieten cu adevărat acela care te priveşte drept în faţă, aşa cum eşti, cu toate bunele şi relele tale şi care vede că eşti rău, meschin, că ai comis diverse lucruri neconforme cu normele societăţii sau poate doar cu ale lui personale, dar care decide, în deplină cunoştinţă de cauză, fără a te idealiza, că părţile tale bune valorează, pentru el, mai mult decât cele rele şi că, ştiindu-le pe acestea din urmă, te vrea ca prieten.

Credeam, până nu de mult, că prietenul este acela care te acceptă fără să te judece. Că pentru asta sunt ceilalţi, restul. Încep însă să mă întreb dacă, dimpotrivă, prietenul nu-i acela care să-ţi spună că ai greşit atunci când restul lumii, de fapt, nu se sinchiseşte (pentru că adevărul acestui secol al comunicării şi al satului global etc. este că restul lumii, de fapt, chiar nu se sinchiseşte) şi să ţi-o tot spună, neobosit, chiar şi când nu-ţi place s-o auzi. Dacă nu cumva primul caz nu este de fapt prietenie, ci un soi de orbire voluntară care nu face onoare niciunuia dintre cei doi implicaţi în relaţie.

Vonnegut îmi transmite că mă complic ca o fraieră, fiindcă, de fapt, lucrurile stau cam aşa:

“Ideile pe Pământ erau simbolurile prieteniei sau duşmăniei. Conţinutul lor nu conta. Prietenii erau de acord cu prietenii pentru a exprima prietenia. Duşmanii nu erau de acord cu duşmanii pentru a exprima duşmănia. (…) oamenii au continuat să fie de acord nu de dragul bunului simţ ori al decenţei  sau al autoconservării, ci de dragul prieteniei. Pământenii au continuat să fie prietenoşi când, în loc să fie prietenoşi, ar fi trebuit să se mai gândească”.

Kurt Vonnegut – Micul dejun al campionilor, Polirom, 2008

Şi d-aia zic: nu pricep, domle! Aţi auzit careva că au trecut Viagra pe lista medicamentelor compensate?

Vinerea trecută, cum mă întorceam şi eu acasă, văd pe uşa liftului un anunţ care glăsuia astfel din literele sale:

URGENT!

ŞEDINŢĂ DE BLOC

SÂMBĂTĂ, 9 APRILIE, ORELE 11.00

VENI-ŢI CÂŢI MAI MULŢI!

Ete scârţ! mi-am zis eu cu simţ civic şi mi-am văzut de ale mele. A doua zi însă, dându-mă matinală jos din pat  pe la vreo 12:30, cu gândul la o cafea, am auzit o hărmălaie teribilă la etajul de deasupra. M-am simţit oarecum îngrijorată, dar mi-am zis că a trecut vremea ţăranilor cu furci şi topoare. Cum însă gălăgia nu se potolea, m-am îmbrăcat şi am luat-o pe scări în sus, însoţită de Capucino, să vedem despre ce-i vorba.

Într-adevăr, nu erau ţăranii cu furci şi topoare, ci comitetul de bloc, înarmat cu chitanţiere, liste şi calculatoare (deşi mi s-a părut că am observat la unul dintre ei o bâtă de baseball), plus o mare de vecini. L-am luat pe Capucino în braţe şi ne-am croit drum către linia întâi a acţiunii, unde administratorul şi preşedintele, secondaţi de Mariana de la 10, aia care-l bate pe bărbat-so urlând: “Ce faci, mă, nenorocitule, dai în mine?”, erau ocupaţi să-i explice ceva domnului Balaurexu. Preşedintele avea pe cap o cască de biciclist, administratorul un tuci de mămăligă – pus invers, evident – şi se adăposteau împreună în dosul unei tăvi mari de inox. Mariana de la 10, prevăzătoare, adusese drept pavăză cratiţa mare în care fierbea borcanele de conserve.

- Bună-ziua, am zis, ce-i cu hărmălaia asta de nu mai poate dormi omul?

Nervos, administratorul şi-a potrivit mai bine ceaunul pe cap şi a bâiguit:

- În chestiunea plăţii întreţinerii…

- Care chestiune…

- … că sunt…

- … la zi! a spus Domnul Balaurexu.

- Păi se pune problema, a zis administatorul, înghiţind în sec, a numărului de persoane puse la întreţinere.

Două dintre capetele domnului Balaurexu s-au privit unul pe altul nedumerite. Cel de-al treilea s-a uitat la mine, apoi la administrator:

- Adică ce insinuezi, piticanie?…

- …C-am adus pe cineva?…

- …Şi de ce-ar fi asta treaba ta?

Administratorul s-a pitit după preşedinte. Preşedintele s-a pitit după tava de inox. Mariana de la 10 s-a uitat la ei, a dat ochii peste cap şi a preluat iniţiativa.

- Domle, nu se pune-aşa problema. Problema se pune dacă matale eşti unul sau mai mulţi!

Auzind acestea, Domnul Balaurexu a rămas cu gurile căscate.

- Da, a zis administratorul, prinzând curaj şi iţindu-şi capul de după umărul preşedintelui. Adică noi calculăm întreţinerea pe cap de locatar şi ăăămm, hmmm, dumneavoastră aveţi ăăăă trei…

- Adică, mai pe scurt, trei capete egal trei persoane la întreţinere, a reluat Mariana.

- Am o rugăminte! Daţi-mi voie! Daţi-mi voie! şi-a croit loc prin mulţime un vecin de la opt, nervos şi cu ochelari. Nu se poate-aşa! Haideţi să gândim logic!

- Păi e logic. Are trei capete? Are! Are trei creiere? Are! Dacă i se face sete are trei gâturi de udat? Are. Deci, trei persoane, a zis pedant preşedintele, lăsând mai jos tava de inox.

- Ba staţi aşa, că nu e logic deloc, m-am trezit eu că mă bag în vorbă. Are trei capete, dar are un singur corp. Acţionează unitar, nu e în mai multe locuri în acelaşi timp. Nu poate, de exemplu, să ia ambele lifturi în acelaşi timp. Deci e o persoană.

- Nuuu, daţi-mi voie, staţi aşa… a zis vecinul de la şapte. Fraţii siamezi… ăia de se nasc lipiţi şi au patru mâni şi patru picioare şi – aici se uită semnificativ către Domnul Balaurexu – două capete… ăia sunt două persoane. Dacă-i separă doctorii sunt doi inşi deosebiţi.

- Păi da, am zis, dar dacă-i tăiaţi lui capetele nu rezultă trei balauri.

- De unde ştii? a zis vecinul de la şapte.

Am profitat de hărmălaia care izbucnise din nou şi m-am tras mai pe lângă el.

- Vecine, i-am zis eu drăgălaş, vrei să te inund?

- Ăăă, nu neapărat, a zis el, subit nervos, ca unul care tocmai zugrăvise.

- Bine, am zis, deci e o singură persoană.

Vecinul a dat din cap că da.

- Am o altă problemă, a zis cineva, de parcă pe asta o rezolvaserăm. Transportul cu liftul.

- Al cui? a întrebat preşedintele.

- Al balaurului. Un om are acolo 90 de kile. Dumnealui câte are?

Toată lumea s-a uitat în tăcere la Domnul Balaurexu. Cu această ocazie eu am observat că începea să-i iasă fum pe nări, semn că se cam enervase.

- Păi are vreo 200.

- Daaa, 200 precis!

- Mai mult de 200, eu zic 300 chiar, a ofertat Mariana de la 10.

- Deci, a concluzionat insul cu problema, intră la transport de mobilier. Zilnic. Liftul…

- Auzi, da mă-ta şi mătuşă-ta, care iau liftul până la etajul doi şi care au 100 de kile fiecare, unde intră, la bunuri mobile? l-am auzit pe Capucino zicând.

De unde-o şti, Doamne, chestiile astea, că doar el stă numai în casă?!

- Bine, a zis Domnul Balaurexu în acelaşi timp

- n-o să mai iau

- liftul!

- Păi şi cum o să ajungi acasă? a întrebat administratorul…

…în timp ce tipul cu mobila zicea ceva despre trecerea pisicilor la întreţinere, ceea ce i-a atras o serie de uitături încruntate din partea a cel puţin jumătate dintre cei prezenţi, inclusiv a Marianei de la 10.

- Păi

- o să folosesc

- balconul, a zis vecinul meu.

- Aaaaa, nu se poate, au sărit mai multe voci, că se şubrezeşte structura de rezistenţă a blocului!

Între timp, eu ţineam strând motanul şi-l întrebam la ureche:

- Auzi, Capucino, în ce dracu mă bagi şi tu, de fapt, de când ţii cu el?

- Lasă, mă, a zis motanul meu, un singur curtezan ai şi tu şi pe ăla să ţi-l alunge?! Că eu am 11 ani şi în grija cui rămâi tu când eu n-oi mai fi?

(va urma)

Peter, Sue and Marc - Birds of Paradise. (Iar tipul care a făcut montajul de mai sus, oricine-o fi, merită aplauze.)

Se pune problema: dacă nu mi-aş fi dorit să fi trăit în nicio epocă anterioară ăsteia şi nici în asta nu mă simt chiar confortabil, asta înseamnă că ar fi trebuit să mă fi născut în viitor sau că am greşit naibii universul? Eu tocmai reuşesc în momentul de faţă performanţa de a fi fericită şi nefericită în acelaşi timp, ceea ce cred că are măcar o denumire în manualele de psihiatrie. Navighez fără catarge, dar măcar marea-i calmă. (Busolă n-am avut niciodată, e momentul să mărturisesc).

Şi ce-l învăţa? Să facă semnul ăla cu degetul mijlociu. Îi îndoia frumos degeţelele, mai puţin pe-ăla. Şi ce-l mai învăţa? Să zică “muie”, chestie pe care i-o repeta, să-i intre ăluia mic bine în cap care-s priorităţile unui bărbat în viaţa asta. (Am scris-o cu toate literele că aşa o zicea şi ăla, nu umbla cu prescurtări, deci nu vorbesc obscen aici, e un citat!). Păi atâta răbdare pentru o cauză atât de nobilă e de-nţeles, nu-i aşa? La fel ca şi în cazul pe care l-am văzut luna trecută, la un moment dat a apărut o femeie – mă-sa probabil – şi a luat copilul, fără să facă vreo observaţie, pentru ea deci valorile predate de individ vor fi părut OK. (Până la urmă, it takes two for m… tango!).

Aia ziceam: păi ferit-a sfântul, cum fac părinţii de la oraş, de nu-şi găsesc ei timp şi lasă copiii pradă influenţelor nefaste ale televizorului şi computerului, de se umplu bieţii micuţi de metrosexualitate şi află că şi băieţii plâng. Ca să nu mai spunem că – piei Satană! – le poate veni cine ştie cum ideea să pună mâna pe carte şi să se facă – atenţie, urmează cuvânt obscen – INTELECTUALI. E drept că riscul e mic la ce grile de programe au posturile tv, dar tot nu ar trebui asumat, că e copilul vostru, măi oameni buni. După aia, vă treziţi că se ia de citit până la ore târzii în noapte, ba poate chiar începe să se întrebe chestii filosofice, cum ar fi: “care-i rostul şpăgii în viaţă şi de ce s-o dau altuia” şi zău, cine ştie dac-o ia pe calea asta unde poate ajunge: e-n stare să devină chiar fraier om cinstit şi să-şi plătească toate impozitele. Nu lăsaţi situaţia să degenereze! Luaţi exemplu de la acest tată, unchi, văr sau băgător de seamă care n-a lăsat lucrurile la voia întâmplării, ci s-a devotat cu abnegaţie impregnării valorilor fundamentale în mintea fragedă  şi receptivă a micuţului. Cu asemenea învăţături, în loc să fie condamnat la o viaţă de muncă aplecat asupra biroului, ca noi, proştii, pe copil îl aşteaptă un viitor plin de promisiuni şi aventură, după cum urmează: “Bătaie cu cuţitele în Parcul Cişmigiu, “agresorii” sunt copii între 7 şi 12 ani”. “Parcul Cişmigiu” poate fi înlocuit cu “maidanul”, ca să nu cârcotiţi la nuanţe de-astea neînsemnate.

Asta este, lume dragă, am văzut cu urechile mele şi am auzit cu ochii mei. Care e soluţia? Ce e de făcut? Staţi aşa, că ştiu care e soluţia: să nu mai las naibilor ipodul să se descarce de tot şi să rămân fără fundal muzical drept în mijlocul pieţei!

Capucino şi Hoţoaica vor să divorţeze. Ceea ce e dreptul lor, sunt pisici adulte şi n-ar avea decât să facă tot ce poftesc, dacă n-ar fi o fiinţă nevinovată la mijloc: eu. Care încerc să fac pace dar degeaba. Hoţoaica s-a hotărât, nu vrea să mai aibă de-a face cu mitocanul care nu i-a adus nimic de 1 şi 8 martie, asta pe lângă faptul că de Valentine’s Day a dormit toată ziua. Capucino i-a reproşat că el a adus în relaţia asta un apartament şi un stăpân bine dresat – aia-s eu, ştiam eu că pentru pisici stăpân înseamnă altceva decât credem noi! – în timp ce domnişoara a venit numai cu blana de pe ea.

- Da, darrrr ce blană, a zis Hoţoaica, la care Capucino i-a replicat:

- Ei, stai că se rezolvă! şi i-a tras o fugăreală zdravănă prin casă, jumulind-o bine.

După ce am turnat apă pe motan şi am strâns blana de pisică prin casă, m-am dus s-o consolez pe Hoţoaica.

- Ce bădăran, mi s-a plâns ea, în loc să zică mersi la vârsta lui că are cine să-i ţină de cald la bătrâneţe…

I-am atras atenţia că de această sarcină ne achităm mult mai bine atât eu, cât şi caloriferul.

- Darrr voi nu toarrrceţi, a obiectat ea.

Aici n-am mai avut replică, aşa că am fost silită să îndur iarăşi seria de reproşuri pe care i-o aducea motanului: doarme toată ziua, e mai interesat de mine decât de ea, îi mănâncă mâncarea de sub nas…

- Ei stai, că eu parcă am văzut că se întâmplă invers, am obiectat, amintindu-i cum o lăsa Capucino să-i mănânce din farfurie încă de când ea era doar un pui.

- Ce ştii tu, îmi cedează locul la crănţănele, dar în schimb de câte ori ne dai carne o termină mai întâi pe a lui şi pe urmă o mănâncă şi pe a mea! a obiectat ea şi a continuat

… nu-i interesat decât de sex, dar nu spune şi el un compliment ceva, nu i-a adus cadouri nici de ziua ei, nici de 8 martie…

Paranteză

Aici tre să recunosc că am şi eu o parte de vină, chit că indirect. Pentru că Valentine’s Day a trecut în linişte dar, de 8 martie, când am venit acasă, m-am trezit cu ditamai ursul polar stând pe preşul meu şi clefăind liniştit bomboane cu ciocolată dintr-o cutie. Când  mi-am revenit din leşin am văzut triplu, dar asta numai pentru că vecinul meu de deasupra, Domnul Balaurexu, îşi apleca deasupra mea toate cele trei capete. Văzând că m-am trezit, m-a pus binişor pe picioare, apoi i-a smuls cutia cu bomboane ursului şi l-a altoit cu ea în cap.

- Îmi cer scuze…

- …vecină…

- …nemanieratul ăsta…

- Vecine, am zis, ce caută arătarea asta la uşa mea?!

- Păi e opt martie…

- …când se dau fetelor ursuleţi…

- …şi ciocolată, a zis el, roşind până-n albul celor şase ochi ai săi.

- Păi da, vecine, dar aşa?

Domnul Balaurexu s-a foit stânjenit:

- Am vrut să aduc un urs de-al nostru…

- …carpatin…

- …dar hibernau toţi!

În spatele lui, ursul a sughiţat şi s-a servit fără jenă cu altă bomboană, chit că acum cutia era sub braţul vecinului meu. Mi-a trebuit foarte multă diplomaţie ca să-l conving să ducă ursul înapoi de unde îl luase. Nu că ursul ar fi ţinut neapărat, se simţea foarte bine şi dăduse gata toate bomboanele.

Nişte consecinţe au existat însă. Una ar fi că bomboanele fiind din alea umplute cu lichior, nefericitul animal a dat în patima alcoolului. Ca urmare, când citiţi zilele astea ştirea despre faimosul urs Knut din Berlin care a murit subit, eu vă propun următoarele erate: ursul nu e mort, ci mort de beat şi nu e la autopsie, ci la dezalcoolizare. Toată şefimea de la Zoo Berlin se dă de ceasul morţii să priceapă cum a ajuns ursul alcoolic şi nici nu le trece prin cap că răspunsul ronţăie cărbuni de grătar la etajul nouă al unui bloc din Militari, Bucureşti, România.

Cea de-a doua consecinţă ar fi că, impresionabilă cum e şi mare admiratoare a gesturilor ăstora grandomane şi romantice, Hoţoaica a fost teribil de încântată şi de atunci Capucino, care n-are cum să-i aducă urşi polari în cârcă, a pierdut definitiv teren. Hoţoaica? Doamna Bovary ar fi trebuit să-i zic!

(va urma)