Bunicu – ăla cu vulpile – trebuie să fi fost în tinereţea lui mare figură, genul de om care se distrează bine şi nu-i pasă de nimic, din categoria aia de făpturi  care se poartă de parcă lor le-ar fi întins Dumnezeu o plasă de siguranţă. De fapt, singurii care au grijă să-i prindă sunt cei din familie, care plătesc de altfel prin grijile lor pentru seninătatea inconştientă a celor dintâi.

Ei, mama avea nouă sau zece ani – deci nu prea era mama, dacă stau să mă gândesc bine – şi era în vacanţă la ţară, la propriii ei bunici, de unde trebuia să se întoarcă, fiindcă era ziua lui bunicu. De obicei, străbunicii mei – pe străbunica am cunoscut-o; m-a învăţat să citesc – o urcau pe mama în rată, cu care mergea până în orăşelul din apropiere printre paporniţe, găini vii şi damigene dolofane şi clipocitoare (mai ţineţi minte damigenele? peturile astea au omorât naibii toată poezia!), cu toată grija pe care o acorzi nepoatei doamnei învăţătoare din sat. De aici o prelua bunicul şi veneau împreună cu trenul până în ditai reşedinţa de judeţ de provincie unde domiciliau. Amu, feţii moşului, pe vremea aia iarna era iarnă şi venea de la ruşi, aşa încât s-a pornit o ditamai ninsoarea ca în basme, de-ar fi stânjenit-o şi pe Baba Cloanţa aflată în urmărirea fugarilor. Baba Cloanţa, ca o vrăjitoare ce era, şi-ar mai fi croit ea drum prin păduri, prin stâncă şi, probabil, şi prin ninsoarea aia; rata însă era o maşină comunistă, care n-avea treabă cu vrăjitoria şi obscurantismul şi alte d-astea şi, ca urmare, a rămas de căruţă. În sensul că, şi cu căruţa să fi plecat, tot ajungeai mai repede.

Bunicul, în general, se bucura foarte tare când era ziua lui şi nici de data aia n-a făcut excepţie. Şi atâta s-a bucurat încât, când a ajuns la autogară s-o ia pe mama, era bucuros criţă. Era atât de bucuros, încât nu i s-a părut deloc îngrijorător că a întârziat rata şi, bucuros foc, s-a urcat liniştit în tren şi s-a întors la Buzău. Aici, bunica, împreună cu soră-sa şi cu cumnată-so făceau de mama focului pregătiri pentru marea petrecere de ziua lui, când îl văd pe sărbătorit cum intră pe uşă senin şi cu mâinile în buzunare. Ei, ce a urmat vă puteţi imagina, mai ales că bunicu, la toate întrebările de genul: “Unde-i fata?” o ţinea una şi bună că nu-i (ceea ce, tehnic vorbind, era adevărat). “N-a venit”, explica el. “Cum adică n-a venit”, se dădea bunica de ceasul morţii, în timp ce bunicul îşi mai turna un pahar, îşi răsucea mustaţa şi fredona: ” Se scuturau toţi trandafiiiriiiiii….“. Cum pe vremea aia nu numai că nu erau telefoane mobile dar până şi alea fixe erau rare, mai ales la ţară, misterul era imposibil de rezolvat.

Peste câtva timp, şi-a făcut apariţia şi mama şi i-a găsit pe toţi disperaţi, mai puţin pe bunicul, care, foate bine dispus, juca de zor şi cânta “Se scuturaaaaaau toţi trandafiiiiriiiiiiiiiiiiiii” de se scuturau, într-adevăr, toate geamurile din casă.

Şi uite aşa a fost mama pierdută şi regăsită. Partea nostimă fiind că, de fapt, ea nu se pierduse deloc, fiindcă fusese tot timpul însoţită de străbunicii mei, care se deciseseră în ultimul moment să le facă o surpriză ălora de la Buzău şi să se prezinte la aniversare, încărcaţi de bunătăţuri. Surpriza a fost însă, în primă fază, a lor, când au descoperit că în casă erau să se cam scuture toţi trandafirii aniversari.

Mama-i mai aminteşte de asta şi acum şi bunicu râde şi se uită cu coada ochiului la noi, ca şi cum ar şti că nu are de ce să se mândrească el cu asta dar nici n-ar putea să se abţină.

Cred că melodia e asta:

P.S. Căutând melodia pe net, am găsit-o undeva menţionată drept “manele vechi”, chestie de care încă mai râd.

Ieri noapte am fost trimisă la culcare cu recomandarea călduroasă să număr oi ca să-mi treacă insomnia. M-am plâns că, ori de câte ori încerc să le număr, ele nu se înşiră frumos pe un rând, ci se tot amestecă, de nu mai ştiu pe care am numărat-o şi pe care nu şi mai rău mă enervez. “Păi” – cică – “ia un marker şi însemnează-le pe alea pe care le-ai numărat”.

Booon, păi ce nu face omul ca să doarmă? Mi-am imaginat un marker maaaare, verde, şi m-am pus pe însemnat oi într-o veselie. Acuma nu mi-e clar dacă o fi fost markerul expirat sau or fi pus ăştia ceva în oi dar ce pot spune e că am avut o mândreţe de coşmar, cum le doresc numai şefilor mei să aibă (ştiu ei de ce).

Din fericire nu-mi mai aduc aminte din el decât finalul dar pot spune că eram bărbat (ceea ce din start e un coşmar, zică bărbaţii ce-or zice!) şi eram într-o echipă de comando. Trebuia să intrăm într-o casă şi să eliberăm pe cineva şi şansele nu erau de partea noastră deloc. Pentru ca lucrurile să fie şi mai rele, într-o logică ilogică specifică în general coşmarurilor, în momentul în care am ajuns  să ne strecurăm, unul câte unul, pe scara strâmtă, în spirală, a casei, ne procopsisem şi cu un copil purtat în braţe de membrii echipei şi nu mai aveam decât o singură armă, care era, fireşte, la mine.

Îmi aduc aminte că nu voiam deloc să fiu acolo şi încercasem să-i conving pe ceilalţi să renunţe dar era genul de misiune de onoare de la care nu poţi da înapoi. Am urcat încet, unul câte unul, scara în spirală, îmi aduc aminte muşchii încordaţi ai spatelui, nu le vedeam feţele, poate că, dacă le-aş fi văzut lucrurile ar fi fost altfel dar nu le vedeam. Înainte de primul palier ne-am oprit la sfat. Am încercat să ofer altcuiva arma dar nimeni n-a luat-o, era misiunea mea, răspunderea mea.

Am continuat ascensiunea. Scările în spirală mă duceau, încet, către o uşă deschisă prin faţa căreia trebuia să trecem. Cu o agilitate şi mai mare, camarazii mei se mişcau încă şi mai neauzit decât până atunci. Încă la jumătatea scărilor, am zărit, prin uşă, spinarea cuiva într-o uniformă maronie. Spatele acela m-a îngrozit, am ştiut într-o secundă că se poate oricând întoarce, că n-are cum să nu se întoarcă – nu stai cu spatele la o uşă deschisă – şi că eu aveam să fiu ţinta principală pentru că aveam arma; iar pe scările înguste putea să tragă din plin.

Cel din faţa mea a depăşit curba scării, urcând către etajul următor şi eu am văzut din plin spinarea cafenie, ameninţătoare. Am decis în acel moment că accept să trăiesc tot restul vieţii cu conştiinţa faptului că mi-am abandonat camarazii. “Măcar o să fiu viu”, mi-am zis şi am început să cobor la fel de încet, cu arma pregătită, aşteptându-mă în orice moment să se tragă asupra mea. “Doamne, lasă-mă să trăiesc”, îmi repetam la fiecare treaptă coborâtă, şi fiecare asemenea rugăciune mi se spărgea între buze ca o mătanie mică de sticlă rece, încă una dintr-un şirag. A durat un timp nespus de lung şi nu se auzea niciun zgomot, liniştea curgea ca gheaţa peste muşchii mei încordaţi care aşteptau un zgomot, un semn că mi s-a descoperit lipsa, că ei au fost descoperiţi, că eu am fost descoperit.

Nimic. Şi iarăşi nimic.

Am ajuns la ieşire. Am abandonat arma pe trotuar, în faţa casei. “Asta e alegerea mea”, mi-am repetat. “Măcar o să fiu viu”. Şi am luat-o la fugă, simţindu-mă teribil de expus, către adăpostul copacilor, aşteptându-mă să fiu împuşcat în orice moment.

N-aş şti să vă spun dacă m-au omorât sau nu fiindcă m-am trezit şi am avut grijă să nu adorm imediat la loc, ca să nu le dau o a doua şansă.

N-aş şti să spun nici ce concluzii ar trage Freud din faptul că m-am încarnat într-un bărbat care şi-a abandonat puşca. (??!!!).

Ştiu însă un lucru: nu mai număr oi în viaţa mea.

Ştim toţi vorba aia cu şobolanii care părăsesc corabia ce se scufundă. O şi folosim cu mare voluptate şi cu un dispreţ implicit la adresa celor pe care îi comparăm cu şobolanii în cauză. Dar eu nu pricep un lucru: unde se duc şobolanii care părăsesc corabia ce se scufundă, că în jur e numai apă?

Riscul când îţi scoţi ipod-ul din urechi este ca realitatea să te muşte de nas în moduri pe care altminteri le-ai fi evitat. Venind eu către birou azi, fără fondul muzical obişnuit, aud nişte scâncete ascuţite şi disperate, chiar la colţul străzii. Când mă uit, dau peste o sacoşă agitată în care se aflau, judecând după un vârf de codiţă cafenie pătată cu alb ce se iţea afară, nişte pui de câine.

Niciodată toamna nu fu mai urâtă sufletului nostru amărât de moarte…

Ei bine, era cât pe ce să încep să plâng, ditamai uoama ce sunt (căci eu, când sunt rea, sunt foarte a dracului dar sunt alte împrejurări în care sunt o mămăligă) însă mi-am zis că adulţii nu plâng, ei rezolvă problemele. (Frumoasă maximă, păcat că nu-i ea chiar adevărată dar o s-o reţin spre folosinţă!)

În conformitate cu noul adevăr fals de-abia descoperit, am gonit până la serviciu, am lăsat sacoşele şi geanta, am aruncat un ochi pe Internet să văd dacă singura fundaţie al cărei nume mi-l aminteam primeşte animale, nu doar le oferă spre adopţie, nu m-am dumirit, am înşfăcat vajnic umbrela, căci turna cu găleata, şi fugi înapoi! În total, nu mai mult de cinci minute.

În aceste cinci minute, la colţul unei străzi nu prea circulate se adunaseră nu mai puţin de cinci persoane puse pe fapte bune, care examinau căţeii (erau doi) discutând despre faptul că trebuie hrăniţi cu biberonul un timp. Pe unul l-a luat o mamă cu copil, iar pe altul o puştoaică de liceu. Fericiţi să se simtă luaţi în braţe, căţeluşii tăcuseră.

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă!

Şi uite aşa nu am făcut eu o faptă bună dar le mulţumesc celor care au făcut-o în locul meu şi le doresc să nu ajungă niciodată în viaţă atât de indiferenţi încât să treacă pe lângă nişte căţei aruncaţi în ploaie fără să le pese. S-ar putea să fie o urare de rău asta, că nesimţiţii sigur au vieţi mai senine, dar eu mi-o menţin!

Aseară, când am plecat acasă, am trecut pe lângă punga care adăpostise căţeii, uitată pe trotuar. Era o pungă de la Humanitas. Bunul gust al libertăţii, pare-se, nu face întotdeauna casă bună cu compasiunea.

Am evitat varianta în latină, pentru ca acel “h” să nu provoace vreo confuzie.

La colţul străzii unde domiciliez cu serviciul e o casă într-o veşnică renovare. Cred că şi acum un an lucrau la ea. Acu au ajuns, în sfârşit, la acoperiş şi aruncă de pe el ţiglele jos, în curte. Sigur, mai cade câte una şi pe stradă, că oameni suntem, de!

Zilele trecute, trecând pe lângă casă, o colegă i-a auzit pe muncitori discutând, în timp ce decartau de zor ţigle pe trotuar:

- Nu mi-e mie de BMW-ul ăsta de dedesubt, zicea unul dintre ei, da poate lovesc naibii vreun om.

În sfârşit, am zis eu când mi s-a povestit faza, uite un om care are priorităţile aşezate corect: indivizii sunt mai importanţi decât maşinile!

Dacă o imagine valorează cât o mie de cuvinte

- deşi asta s-a spus într-o vreme când ochiul nostru nu se tocise încă în contactul zilnic cu atrocităţile de la ştiri -

atunci iată mai jos două afişe care valorează, fiecare, cât un rechizitoriu împotriva noastră a tuturor şi a naturaleţii cu care acceptăm inacceptabilul, fără să ne dăm seama că suntem nişte nesimţiţi.

Cele două afişe au în comun un lucru – dincolo de faptul că ne vorbesc despre două absenţe, despre două morţi absurde, identice, despre prăbuşirea, sub presiunea aşteptărilor unei mulţimi educate în religia suspansului, a două fiinţe talentate, condamnate să trăiască într-un fel de singurătate aglomerată, oribilă. Dincolo chiar de faptul că reprezintă lăcomia comercială şi voyeurismul (cum arăta? cum era? presimţea oare? ia uite domnule!) triumfând.

În faţa lor, suntem cu toţii vinovaţi de acceptarea tacită a faptului că un om ar putea valora mai mult mort decât viu. Reprezintă actul nostru de acuzare pentru că toţi, prin tăcere, am permis să se ajungă aici şi pentru că nici acum nu ne dăm seama cât de monstruos este acest lucru, (pentru că nu ţâşneşte sânge de nicăieri). Nu cred că Heath Ledger ar fi fost nominalizat la Oscar şi pus pe afişele Batman dacă nu ar fi murit, indiferent cum şi-ar fi jucat rolul. Iar după mortea lui Michael Jackson, s-a comentat cu nonşalanţă că abia de acum muzica lui o să înceapă să aducă bani buni. Unii au zis-o, alţii au scris-o, alţii au admis-o şi nu ne-am îngrozit niciunii de naturaleţea cu care o asemenea atitudine monstruoasă a devenit un lucru acceptat ca normal.

Suntem vinovaţi cu toţii, la fel de vinovaţi ca ţaţele care cască gura la accidentele de maşină, la fel de vinovaţi ca idioţii care fac poze cu celularul la înmormântări. Sigur, ei au vina de a fi băgăcioşi, noi avem vina de a fi indiferenţi dar nu sunt astea două forme diferite de nesimţire? În primul rând, dacă nu ne-a interesat opera unui artist cât a fost în viaţă, ar trebui să avem decenţa de a nu deveni subit interesaţi abia cînd a murit, un gest a cărui logică nu reuşesc s-o înţeleg. Îi pot înţelege pe fani, nu reuşesc să pricep ce-i cu restul lumii. Nu cunosc demonii cu care se va fi luptat Heath Ledger dar lui Michael Jackson atât banii cât şi aprecierea – manifestată prin vânzările de cd-uri – i-ar fi fost de mare folos în ultimii ani ai vieţii. Numai că însuşi faptul că era în viaţă l-a împiedicat să se bucure de ceea ce, acum că a murit, i se oferă cu o inutilă generozitate.

E greu de spus ce-ar fi de făcut: lucrurile au început s-o ia razna cu mult timp în urmă. Întâi a fost omagiul înduioşător al unei fiice, în duet cu tatăl ei  mort: Nathalie şi Nat King Cole. Apoi – sau poate concomitent – un ultim album cu nişte piese nu foarte strălucite ale trupei Queen, încercând să exploateze fragmente de înregistrări cu deja plecatul dintre noi Freddie Mercury. Undeva pe la sinuciderea lui Kurt Cobain şi asasinarea lui Tupac Shakur lucrurile începuseră deja să devieze de la dorinţa de a prelungi magia dispărută către un înfloritor comerţ. Undeva, de-a lungul acestui drum, moartea unei vedete a început să fie nu un eveniment trist, ca orice moarte, ci un soi de strategie strălucită de imagine. Şi cândva, de-a lungul drumului, ne-am obişnuit atât de bine cu asta că ni se pare un dat al lumii în care trăim şi, chiar să vrem s-o dregem, n-am şti de unde.

Şi pentru asta suntem vinovaţi. E adevărat – nu în felul în care cânta “USA for Africa” în 1986 dar, incontestabil, adevărat – noi suntem lumea: eu, tu, noi, ei, oraşul, universul. Şi cum suntem noi aşa e şi lumea. Ceea ce suntem, felul cum suntem, fiecare dintre noi, face parte inseparabilă din ţesătura acestei lumi, în care morţii au parte de tot respectul de care n-au nevoie, iar viii, în cel mai fericit caz, de nepăsarea noastră. Şi uite-aşa, am creat cu toţii o lume în care această indiferenţă dar şi alte soiuri de indiferenţă, încă şi mai criminale, sunt acceptate cu o ridicare din umeri şi o privire compătimitoare pentru cei care îşi bat capul cu de-astea:

“Why so serious? This is it!“

Pe o străduţă pe unde trec zilnic, în drum spre serviciu, e parcată o maşină. Nu s-a mai urnit din loc de ani buni dar nici nu trebuie, pentru că nu asta este menirea ei. De primăvara până iarna, ea slujeşte drept bancă, bibliotecă şi salon de primire pentru un bărbat slab, cărunt, cu o faţă cenuşie, nişte dinţi rari ca şipcile unui gard şi nişte picioare firave, care nu-l pot ţine şi care, poate, nu l-au ţinut niciodată. În loc să stea ziua în casă, omul stă în maşină, unde citeşte ziarele, se uită la lumea care trece, stă de vorbă cu amărâţii care tândălesc pe la bufetul de mai sus, mai bea şi el o bere. Din când în când, o pisică neagră poate fi văzută ieşind dintr-o curte şi sărind în maşină pe geamul deschis sau, alteori, e deja în maşină şi doarme încolăcită pe locul de lângă şofer.

Omul nu mi-a făcut niciun moment impresia unui ins înăcrit de condiţia de spectator permanent la care l-a redus viaţa: zâmbeşte des, fumează cu poftă, îşi răsfaţă pisica. N-am să-l transfigurez într-un învingător dar mă gândesc că alţii, în locul lui, ar fi într-o dispoziţie care ar face murăturile să pară dulceţuri. Sau poate asta e doar faţa pe care o întoarce el lumii şi amicilor de taifas, că doar am învăţat cu toţii că băieţii mari nu plâng niciodată.

Trec printre ei de doi ani de zile, în drum spre birou, ei îşi clătesc niţel ochiul cu ocazia asta şi, de vreo câteva săptămâni am început să schimbăm câte un salut, câteodată: ei mă tachinează zâmbind iar eu le răspund la zâmbet, cu ipod-ul în urechi, şi sper că n-au zis ceva de mama. Ieri, însă, când am trecut pe lângă el, tipul cu mâţa, care stătea afară, rezemat de maşină, m-a oprit şi mi-a dat o floare: un trandafir , soiul ăla de trandafir pe care-l iubesc încă din copilărie, cu petale de un vişiniu catifelat. Avea codiţa învelită în staniol şi o fundă dintr-aia cum fac florăresele aşa că n-aş şti să zic dacă era cules din grădină sau cumpărat. (Pe de o parte, sper că era cules, că omul nu are bani, iar trandafirii sunt scumpi. Pe de altă parte, sper că era cumpărat, fiindcă ar însemna că şi-a dat mai multă osteneală de dragul meu. Cum dracu oi fi reuşind să funcţionez, oare?)

Cred că n-are rost să vă spun că timp de vreo două ore după am umblat prin lume zâmbind până la urechi. Ce copil sunt şi eu, mereu dornică de surprize!

Evident, un lucru ca ăsta n-o să-mi schimbe nici viaţa, nici viitorul, nici nu m-a scos din vreo criză existenţială şi n-o să aibă altă consecinţă cu excepţia faptului că mi-a înfrumuseţat o zi care oricum era una bună. Şi nici acelui om n-o să-i schimbe viaţa. Dar poate tocmai lipsa sa perfectă de utilitate în sensul practic al cuvântului face un asemenea gest cu adevărat valoros.

P.S. Ştiu. Dacă mi-ar spune altcineva povestea asta nici eu n-aş crede-o.

După o vreme, decizi că nu-i nimic ruşinos să ceri ajutor de la semenii tăi oamenii, în loc să zâmbeşti spartan şi eroic în timp ce vulpea îţi sfâşie pieptul. (E un mare pas înainte pentru tine, care considerai că nu trebuie să-ţi dezvălui slăbiciunile, că trebuie să fii dură etc). Şi constaţi că te ascultă frumos, te privesc cu înţelegere şi, la fel de repede, te dau uitării. Şi te întristezi.

După încă nişte vreme, îţi dă prin cap că oricum ajutorul lor nu ţi-ar fi fost de niciun folos, pentru că soluţiile lor n-aveau cum să funcţioneze la tine, pentru că tu ai dileme despre care ei nici nu ştiu că există şi asta nu pentru că ai fi deosebită, specială sau profundă, ci pentru că ai nefericita înclinaţie de a despica firul în multipli de patru. Pentru că, la vârsta lor, ei nu mai pot trăi decât pe bază de certitudini, în timp ce tu, la aceeaşi vârstă, eşti un frenetic colecţionar de îndoieli. Pentru că îi vei fi prostit tu pe unii, pe alţii dar TU ştii clar că nu eşti o fiinţă practică şi n-ai cum să devii una. Pentru că niciun sfat, oricât de bine intenţionat şi de valabil, nu te poate face să fii cum nu eşti şi să vrei ceea ce nu vrei, numai fiindcă respectivele soluţii funcţionează atât de bine pentru alţii.

Ei, şi când ajungi la concluzia asta, poţi măcar să renunţi la resentimentele împotriva lor şi să admiţi că erau oricum fundamentate pe nişte aşteptări eronate pe care singură ţi le-ai făcut. Nepotrivirea de caracter e un motiv valabil în orice instanţă şi cine eşti tu să fii mai al dracului decât judecătorii? Şi orice resentimente de care te scuturi sunt o povară în minus, deci ceva tot ai câştigat de aici, chiar dacă, la o socoteală  corectă – dar cine are chef s-o facă? – tot ieşi pe minus. Dar este oricum un pas într-o oarecare direcţie; nu-i clar dacă înainte, înapoi sau în lateral aşa că te consolezi cu faptul că măcar nu stai pe loc.

Sigur, cum tu eşti o fiinţă care îşi tot revizuieşte deciziile, este posibil ca, peste câteva luni numai, să simţi cu totul altfel despre chestiunea în discuţie.

Poate că ştiţi poza deja dar eu râd de ea de azi-dimineaţă şi m-am gândit să împărtăşeşc cu voi. Protest al fermierilor:

Vrei un mod simplu de a realiza că viaţa ta socială e de căcat spre inexistentă? Iată-l:

Viaţa ta socială e jalnică şi de tot căcatul dacă realizezi că, în caz că se produce o crimă în anturajul tău, nu poţi oferi niciun alibi înafara orelor de serviciu.

Alte simptome?

Nu există lucru care să mă deconcerteze mai tare decât răutatea* gratuită a altora la adresa mea. Mă ia de fiecare dată prin surprindere, la fel ca în copilărie. Nu pricep: nu făceam nimic rău nimănui şi-mi vedeam de treabă şi vine un careva – pe blog, pe stradă, în anturajul comun sau în mediul profesional, nu contează – şi aşa, ca să se simtă grozav în ochii propriei sale persoane, trânteşte o flegmă metaforică în direcţia mea.

Şi eu sunt dezarmată de fiecare dată.

Şi doar, ca orice adult (cu buletinul schimbat şi cu o grămadă de abţibilduri cu “votat” pe el, deci persoană responsabilă în faţa legii), am încasat-o de nu ştiu câte ori dar tot mă trezesc cu garda jos.

Pentru că refuz să consider că oamenii sunt, din oficiu, răi şi proşti (cred că trebuie să existe un grad de prostie pe undeva, oricât ai fi de titrat şi de calificat în luptele cu viaţa, ca să faci asemenea meschinării). Ştiu că unii oameni sunt răi şi proşti şi că o să tot dau de asemenea exemplare dar nu reuşesc să pornesc de la premisa că fiecare fiinţă care se îndreaptă către mine ar putea intra în această categorie. Şi deci când fiinţa chiar intră în această categorie, eu o încasez plenar şi-s de o vulnerabilitate exagerată (ştiu şi eu dar n-am ce face, că n-o cultiv anume).

Când păţesc de-astea, redevin din nou copilul care am fost. Rămân, ca primă reacţie, cu un acut sentiment al nedreptăţii şi cu un inexplicabil gol în stomac. Însăşi această ostilitate orbească îndreptată asupra mea îmi face rău. Mă gândesc, ca neroada, dacă oi fi greşit eu; genul de dubii pe care agresorii de acest soi nu-l au şi nici nu-l vor avea vreodată. Reacţia doi e una de furie dar, pentru că am fost educată să fiu o persoană civilizată, o cenzurez: ignor, mă îndepărtez. Şi, evident, după aia regret teribil că n-am zis exact ceea ce îmi şedea pe limbă în momentul ăla.

Da poate că ar fi cazul să renunţ o vreme la împăciuitorismul ăsta bleg? deşi îl practic cu încăpăţânare, că mi se pare că de isterici e plină lumea, on line şi off line. Dacă tot nu pot să nu mă mai enervez, poate ar trebui să muşc, să umble cu venin în sânge ăia care m-au înveninat, nu tot eu, neroada? Decât să regret ce n-am făcut, mai bine să regret ce am făcut, nu? Problema-i că, în condiţii nomale de temperatură şi temperament, nu-mi place deloc să mă cert.

Asta e, chestiunea-i încă în dezbatere.

————————————————————————————————

* sigur, alteori merităm ce ne fac ceilaţi dar nu la cazurile astea mă refer acum

Doamnelor şi domnilor,

În general, eu sunt o persoană care militează pentru dreptul femeii de a cântări cât are ea chef, în loc să se simtă obligată să aibă pielea drapată cochet direct pe oase. (Eu sunt subponderală, deci remarcaţi precis cât de dezinteresată sunt!) Mă bate gândul să iniţiez o mişcare pentru dezincriminarea celulitei (aici nu mai sunt chiar dezinteresată) şi mă pronunţ ferm pentru dreptul femeii de a nu se tortura trăgând de fiare dacă ea urăşte să facă sport, numai ca să aibă un abdomen beton. (Vrei beton? Fute-te c-o betonieră, puişor, şi vorbim pe urmă – tu, fireşte, cu câteva octave mai sus, cred). Aş interzice prin lege fotoşoparea şi nu cred că ai dreptul să zici despre nicio femeie că e o vacă grasă dacă tu atâta te-ai antrenat la beri-viteză de nu-ţi mai vezi lungul… nasului.

Dar, totuşi, cu toate acestea…

… ieri, când am văzut cum pe butonul liftului apăsa isteric o grasă în timp ce o altă grasă intra pe uşa blocului şi se legăna tacticos către noi, m-a cuprins un acces de panică. Iar când zic grase, trebuie să înţelegeţi că lăţimea concura serios cu  lungimea. Ideea de a mă înghesui cu ele în lift îmi tăia tot cheful de viaţă dar nu puteam să refuz şi când m-au poftit a doua oară. Ca urmare, mi-am strâns resemnată la piept geanta (cu ajutorul căreia mai încerc să compensez puţinătatea făpturii mele) şi m-am potrivit cumva în spaţiul lăsat liber de cele două.

Cea dintâi s-a întins şi a apăsat pe buton. WTF? 2? Doi? Adică etajul II? Tu vorbeşti serios, cucoană? Păi de aia demonstrezi matale că pătratul e o formă geometrică prezentă în natură, că dacă nici până la doi nu o iei pe scări… Mă jur că, dacă aş sta la doi sau la trei, nu aş lua liftul decât atunci când aş veni de la piaţă cu căruciorul plin de cumpărături. În fine, liftul se eliberează de povara ei, eu constat că ăia care l-au renovat par să fi făcut treabă bună de vreme ce suntem încă în aer, iar cealaltă grasă se întinde şi ea şi apasă, total nesurprinzător, pe butonul pentru etajul III, trei, 3.

Sigur, a face o constatare la acest moment înseamnă să vii cu morala muuult după sfârşitul fabulei. Să le ceri să urce acum pe scări, la greutatea lor, înseamnă să le abonezi la apoplexie. Dar dacă ar fi folosit scările de fiecare dată în loc să ia liftul, poate n-ar mai fi ajuns chiar aşa.

L-am auzit aseară pe Bendeac zicând cu nonşalanţa omului care are numai certitudini (v-am zis cât de tare mă enervează ăştia, nu?): “E plină ţara de târfe”. Hâuuu! Că s-a dus el în club şi dacă te duci în club poţi să ieşi imediat cu o tipă şi să ţi-o pui cu ea în maşină, să te întorci, să ieşi imediat cu alta, şi tot aşa până dimineaţa. Mă rog, eu aş zice că România nu-i un club şi că nu poţi să reduci ţara la propriul tău mediu. Plus că după a treia tipă – şi asta dacă eşti în formă, frate – nu prea mai poţi decât să le arăţi stelele de pe cer dacă tot le-ai scos afară.

În tot cazul, felicitări domnului Bendeac, luptător feroce împotriva cocalarismului, pentru că a conferit legitimitate părerii cocalarilor că mai toate femeile sunt târfe, sugerând asta în direct la televiziune.

Asta într-o emisiune care dezbătea problema cocalarismului şi în care domnul în cauză apăra civilizaţia. Da o cam apăra cu metodele cocalarilor, cumva, ceea ce duce la riscul ca, până învingem, să devenim ca ei. A zis de exemplu în emisiune, în repetate rânduri, că ar fi de acord cu sterilizarea cocalarilor. Să nu se mai înmulţească, domle! Bine, ştiu, nu e fezabil, dar o doză suplimentară de ură socială ne trebuia nouă acuma? Că în felul ăsta îi legitimăm şi mai tare să fie porniţi împotriva noastră, dat fiind că-i atacăm la moştenitori.

A, e doar o vedetă? Păi atunci să facă doar show, să nu mai facă şi morală. Să-i ridiculizeze, nu să sugereze că un asemenea mod de a gândi ar putea fi corect. Să faci mişto de ei poate fi o supapă. Să inciţi la ură nu mai e în regulă, că nu de asta ducem lipsă.

Înţeleg că în aceeaşi emisiune demascase un cocalar (ştiţi că pe mine mă enervează termenul şi la fel şi “piţipoancă”?) care agresase un puşti şi că ăla s-a ales cu dosar penal. Foarte bravo, dacă instituţiile statului au nevoie de televiziune ca să-şi facă datoria hai să le dăm televiziune. Dar faptul că ai făcut una bună nu-ţi dă dreptul să faci imediat două rele.

Undeva pe lângă blocul meu

Uite un exemplu despre cum NU se face educaţie civică, dovadă că nu e suficient să fii nemulţumit şi să iei atitudine, cât timp atitudinea e greşită.

Prin îndrumarea politicoasă a beţivilor care se pişă pe colţul exchange-ului cu pricina să se ducă în schimb să fericească un pom cu lucrarea vintrelor lor:

a. se induce ideea că să te pişi la rădăcina unui pom e un lucru acceptabil

5. se duc astfel dracului pomii de pe artera principală (care pomi şi aşa se chinuie să supravieţuiască în poluarea infernală din Militari).

ţ, 15.  trotuarul tot miroase a urină stătută.

Şi oricum, noaptea e destul de întuneric şi nu cred că beţivii în cauză văd biletul (fie şi dublu).

Ieri seară am văzut ceva frumos: am văzut o maşină care dădea prioritate unui porumbel. Străduţa respectivă e îngustă şi destul de circulată, că trec şi troleele pe acolo, dar şoferul (sau şoferiţa) a oprit şi a aşteptat ca porumbelul, care mergea tacticos de-a curmezişul străzii, fără nicio grabă, să ajungă pe trotuar. Nici măcar nu l-a claxonat.

Acum câteva seri, în liniştea de la ora nouă, se aude deodată o voce, undeva afară, zicând:

- Băi, zi-mi şi mie adresa mea!

?!?! Ha?

- Dă-mi băi, în pula mea adresa mea, insistă ăla, în continuare, isterizat.

Probabil, ca şi mine, persoanei luate la întrebări nu-i venea să creadă ce aude.

- Zi-mi, băi, adresa, băga-mi-aş pula, că mi-a luat foc garsoniera şi trebuie să chem pompierii!

Da, bine, ştiu, o să găsiţi voi imediat o explicaţie pentru faptul că tipul nu-şi ştia propria adresă. Da mie tot mi s-a părut comic! Inclusiv când am realizat că incendiatul stătea pe aceeaşi coloană cu mine, numai că la etajul doi.

Din păcate inundaţia vecinei de la 10 se oprise, altfel s-ar fi rezolvat fără să se mai deranjeze pompierii.

Am primit de dimineaţă acest mesaj pe messenger, de la un fost coleg. Întrucât nu mi se pare a fi de genul ăla cu “ajută-l pe X fără mamă, fără tată etc”, îl postez aici. Dacă credeţi că puteţi ajuta, daţi măcar un telefon. Din păcate, eu nu mă calific ca donator.

“E nevoie urgenta de sange B3 NEGATIV – fata nou nascuta a colegului meu . Sotia lui a murit saptamana trecuta. Poate se gaseste cineva sa doneze sange de grupa aceasta …

Va rog sa trimiteti mai departe pana se gaseste o persoana ce poate si doreste sa salveze acest bebe.

Numarul de telefon il aveti aici : +4074 186 4495 | Mobile +4076 526 2424.

Scuze de mesaj, dati mai departe, va rog ! “

…Ghost Busters?

Noooo, Marx Sisters!

Babelor, vă chem în ajutor pentru că situaţia a devenit intolerabilă, inadmisibilă, insuportabilă şi în timpul devenirii ei a prins şi două tipuri de mucegai!

Treburile stau aşa.

INTRODUCERE

Mă trezesc eu dis-de-dimineaţă, pe la ora zece şi jumătate, după o noapte de orgii în stilul meu, în care, pe la trei şi jumătate, am reuşit în sfârşit să las cartea deoparte şi am mers la culcare. Deci mă trezesc eu proaspătă ca un măr trecut şi vioaie ca o pară mălăiaţă şi, logic, primul drum îl fac în bucătărie să pun de cafea. Acu nu ştiu alţii cum sunt, da la mine, când mă trezesc, ochii nu prea focalizează, creierul procesează cu întârziere dar urechile funcţionează impecabil. Cum intru în bucătărie, urechile mele detectează zgomotul inconfundabil al apei care curge în voie – şi cu considerabilă energie – în interiorul peretelui. Desprind capacul să văz ce şi cum şi mă buşeşte un miros de mucegai opărit: este apa caldă!

În timp ce mintea mea combină în mod bizar calendarul ortodox cu Kama Sutra, ochii intră şi ei în funcţiune şi observă că locul de pe perete unde a căzut tencuiala acum două luni, când s-a spart ţeava de apă rece a vecinei de la 10, este din nou ud leoarcă. Realizez performanţa incredibilă pentru o femeie de a mă îmbrăca în cinci minute (alooo, Guinness Book, aştept omologarea recordului, da?) şi ţâşnesc pe uşă în căutarea administratorului. N-a fost palpitant, l-am găsit imediat, pe instalatori de asemenea i-am găsit imediat, în schimb pe autoarea inundaţiei, care locuieşte cu doo etaje mai sus de mine, n-am găsit-o cu niciun chip.

LAMENTAŢIE ŞI PLAN DE ACŢIUNE

Acu eu sunt raţională şi pricep că nu e vina nimănui că i se sparge o ţeavă în perete. Dar e vina persoanei respective dacă eu de doi ani încerc să-o conving, pe ea şi pe ceilalţi de pe coloană,  să schimbe ţevăria (care împlineşte în curând vârsta de 30 de anişori, că n-a mai fost deranjată de când s-a constuit blocul). Şi înafară de mine nimeni nu vrea dar în schimb şi-au zugrăvit pereţii, şi-au pus gresie şi faianţă peste care acuma curge apa din belşug.

C-aşa-i românul, gospodar, îşi face vara sanie şi iarna – laba.

În acest moment, bucătăria mea miroase ca metroul când plouă şi se inundă, de mă aştept să aud: “Urmează staţia Sinistraţi, cu peronul lângă aragaz”. Iar mucegaiul de după inundaţia precedentă, care tocmai bătea în retragere, înfige noi steguleţe victorioase în pereţii mei, care-şi plâng tencuiala în chiuvetă.

Şi aici, babelor, vine pledoaria mea.

Intrând eu pe la voi şi văzând ce competent aţi rezolvat o situaţie intolerabilă, insuportabilă etc din propriul vostru bloc, m-am gândit să vă cer să deplasaţi minunata voastră echipă de intervenţii şi terorism la domiciliul meu, pentru a pune în aplicare un plan cu următoarele puncte:

a. caftirea zdravănă a vecinei de la zece

e. dărâmarea etajelor superioare ale blocului, de la 11 la 9 inclusiv, ca să nu mai aibă cine să mă inunde înafară de bunul Dumnezeu despre care voi oricum credeţi că nu există şi deci nu mă poate inunda.

i. trosnirea cap în cap a lui Oliver Stone şi a lui Michael Moore, primul pentru că îl susţine pe Hugo Chavez şi al doilea pentru că a început să creadă că, doar fiindcă a făcut nişte documentare îndrăzneţe, este un fel de guru care poate predica orice, inclusiv  socialismul. Şi ce dacă n-are legătură cu inundaţia, m-au enervat. E posibil să mă fi enervat degeaba pe Moore dar sunt prea nervoasă ca să-mi dau seama.

CAPTATIO BENEVOLENTIAE

Pun la dispoziţie un litru de ţuică de prună din care putem  să confecţionăm cocktailuri Molotov pentru cei dornici să ne împiedice în desfăşurarea acţiunii sau chiar pentru noi însene. Sau dacă ştiţi altă reţetă decât Molotov, ziceţi, că eu la cocktailuri nu mă pricep.

Sunt la modă revoluţiile virtuale, bag seama. După ce o tânără declanşa o aşa-zisă Revoluţie Facebook, acum este rândul lui Marius Tucă să proclame, în Jurnalul Naţional, Mişcarea de Rezistenţă împotriva inculturii, a vulgarităţii, a presei făcute după ureche şi a altor trebi pe care nu le-am reţinut, fiind ele prea numeroase.

Şi s-au găsit, în ambele cazuri, oameni care să subscrie la acestea cu un entuziasm care pe mine mă debusolează pentru că:

1. Nu pot să cred într-o revoluţie care mi-o propune ca alternativă la actuala clasă politică pe Floriana Jucan

şi

b. Nu pot să cred într-o mişcare de rezistenţă declanşată de o publicaţie a unui trust care promovează presa făcută pe bază de epitete şi nu pe bază de probe (Antena 3) şi vedetele celebre mai puţin prin talentul lor artistic şi mai mult prin capacitatea de a se chiloţări în public (Antena 2).

Păi atâta timp cât în faţa naţiunii apar tot felul de salvatori ai valorilor naţionale care demonstrează că în practică fac confuzii între valorile respective şi opusul lor şi atâta timp cât există oameni care se încolonează în urma lor fără să remarce asta, cum să nu mergem în direcţia greşită?

P. S. Şi în general nu vreau să aud de “mişcări împotriva…” sau de “mişcări de rezistenţă”. Când om fi în stare să gândim în termeni ca “mişcare pentru..” sau “mişcare de cucerire a…” atunci s-ar putea să fi făcut primul pas către ceea ce am putea fi.

P.P.S. Prima frază, corect formulată, ar fi trebuit să sune de fapt aşa: “Cea mai nouă tendinţă în PR şi rebranding o reprezintă revoluţiile virtuale”.

Sunt unele lucruri, în aparenţă insignifiante, care pe mine mă irită teribil. Pentru că, deşi nu-i mare lucru la prima vedere, denotă că sub spoiala de politeţe există o imensă indiferenţă faţă de celălalt. Culmea e că, dacă le-ai zice că sunt nesimţiţi, oamenii ăştia s-ar supăra. Culmea este că, dacă te la străini mai poţi spune că n-ai pretenţii, de multe ori sunt tocmai amicii care fac d-astea. După cum urmează:

1. Dacă stabilim să ne întâlnim marţi seară şi că urmează să mă suni ca să văd când scapi de la serviciu, ei bine, mă aştept să mă suni şi să-mi spui când scapi de la serviciu. Să nu dai niciun semn de viaţă nu e o opţiune acceptabilă. Înţeleg că nu poţi, a intervenit ceva sau te simţi rău, asta este! dar anunţă-mă, nu mă lăsa să stau după coada ta. Oricât de greu de crezut ţi s-ar părea, mai am şi altceva de făcut în afară de a aştepta să binevoieşti să-mi faci loc în agendă. Timpul meu e la fel de important ca al tău. Iar un telefon sau un sms nu ocupă mai mult de un minut, oricâtă treabă ai avea. Dacă ai avea o întâlnire cu un client al firmei la care lucrezi, ai anunţa că nu poţi să ajungi. Păi o să cer o audienţă atunci, poate aşa o să mă tratezi cu respectul cuvenit.

2. Dacă ştii că ne întâlnim la ora X, fă în aşa fel încât să ajungi la ora X. La ora X şi un sfert este oarecum acceptabil, suntem în Bucureşti, ştiu şi eu cum e cu traficul. Ora X şi jumătate e de neacceptat. Iar dacă întârzii, sună şi zi-mi cam cât mai stau ca pomişorul onamental, că deja un maidanez se uită la mine ca şi cum ar avea de gând să ridice piciorul din spate! Şi fie asta un accident şi nu regula! Ştiu, prietenii sunt acele persoane faţă de care te simţi mai relaxat dar sunt, în acelaşi timp, se presupune, oameni importanţi pentru tine şi ar trebui să-i tratezi ca atare.

3. Dacă îţi trimit un mail şi nu este unul de tip mass (nici nu are cum să fie că eu nu trimit de-astea), mă aştept să îmi răspunzi. Dacă nu ai timp, poţi trimite un mesaj scurt prin care să explici că nu ai timp şi că o să îmi răspunzi mai pe larg de îndată ce îţi faci timp. Dacă nu îţi faci timp vreme de două luni să îmi răspunzi, să nu te miri pe urmă că nu mai am chef să vorbesc cu tine.

Şi cele de mai jos, din categoria “nesimţire la birou”, valabil pentru colegi:

4. Dacă trebuie să notezi ceva şi iei pixul meu, mă aştept în modul cel mai serios să mi-l restitui când nu mai ai treabă cu el. Ce dacă-i doar un pix? Tu n-ai avut. Poate n-am nici eu, acum, că mi l-ai luat. Sau poate e un model care-mi place. Simte-te!

5. Dacă am pe birou struguri sau bomboane sau orice altceva, aşteaptă să te invit eu să serveşti, nu-ţi lua cu de la sine putere, că-i al meu! M-a costat bani! Nu e vorba cât m-a costat, e vorba că-i proprietatea mea. O nesimţire la fel de mare este să mă anunţi: “Îţi iau şi eu un strugure, o bomboană etc”, în timp ce ai înhăţat-o deja. Nu ţine loc de cerere; e un fel de punere în faţa faptului împlinit şi nu eşti cu nimic mai puţin nesimţit. Dacă am fi prieteni ar fi în regulă, dar nu suntem, suntem doar colegi. Cere!

Şi hai să nu confundăm dreptul de a fi relaxat cu dreptul de a fi nesimţit!