11.09.09
Se scuturau toţi trandafirii…
Bunicu – ăla cu vulpile – trebuie să fi fost în tinereţea lui mare figură, genul de om care se distrează bine şi nu-i pasă de nimic, din categoria aia de făpturi care se poartă de parcă lor le-ar fi întins Dumnezeu o plasă de siguranţă. De fapt, singurii care au grijă să-i prindă sunt cei din familie, care plătesc de altfel prin grijile lor pentru seninătatea inconştientă a celor dintâi.
Ei, mama avea nouă sau zece ani – deci nu prea era mama, dacă stau să mă gândesc bine – şi era în vacanţă la ţară, la propriii ei bunici, de unde trebuia să se întoarcă, fiindcă era ziua lui bunicu. De obicei, străbunicii mei – pe străbunica am cunoscut-o; m-a învăţat să citesc – o urcau pe mama în rată, cu care mergea până în orăşelul din apropiere printre paporniţe, găini vii şi damigene dolofane şi clipocitoare (mai ţineţi minte damigenele? peturile astea au omorât naibii toată poezia!), cu toată grija pe care o acorzi nepoatei doamnei învăţătoare din sat. De aici o prelua bunicul şi veneau împreună cu trenul până în ditai reşedinţa de judeţ de provincie unde domiciliau. Amu, feţii moşului, pe vremea aia iarna era iarnă şi venea de la ruşi, aşa încât s-a pornit o ditamai ninsoarea ca în basme, de-ar fi stânjenit-o şi pe Baba Cloanţa aflată în urmărirea fugarilor. Baba Cloanţa, ca o vrăjitoare ce era, şi-ar mai fi croit ea drum prin păduri, prin stâncă şi, probabil, şi prin ninsoarea aia; rata însă era o maşină comunistă, care n-avea treabă cu vrăjitoria şi obscurantismul şi alte d-astea şi, ca urmare, a rămas de căruţă. În sensul că, şi cu căruţa să fi plecat, tot ajungeai mai repede.
Bunicul, în general, se bucura foarte tare când era ziua lui şi nici de data aia n-a făcut excepţie. Şi atâta s-a bucurat încât, când a ajuns la autogară s-o ia pe mama, era bucuros criţă. Era atât de bucuros, încât nu i s-a părut deloc îngrijorător că a întârziat rata şi, bucuros foc, s-a urcat liniştit în tren şi s-a întors la Buzău. Aici, bunica, împreună cu soră-sa şi cu cumnată-so făceau de mama focului pregătiri pentru marea petrecere de ziua lui, când îl văd pe sărbătorit cum intră pe uşă senin şi cu mâinile în buzunare. Ei, ce a urmat vă puteţi imagina, mai ales că bunicu, la toate întrebările de genul: “Unde-i fata?” o ţinea una şi bună că nu-i (ceea ce, tehnic vorbind, era adevărat). “N-a venit”, explica el. “Cum adică n-a venit”, se dădea bunica de ceasul morţii, în timp ce bunicul îşi mai turna un pahar, îşi răsucea mustaţa şi fredona: ” Se scuturau toţi trandafiiiriiiiii….“. Cum pe vremea aia nu numai că nu erau telefoane mobile dar până şi alea fixe erau rare, mai ales la ţară, misterul era imposibil de rezolvat.
Peste câtva timp, şi-a făcut apariţia şi mama şi i-a găsit pe toţi disperaţi, mai puţin pe bunicul, care, foate bine dispus, juca de zor şi cânta “Se scuturaaaaaau toţi trandafiiiiriiiiiiiiiiiiiii” de se scuturau, într-adevăr, toate geamurile din casă.
Şi uite aşa a fost mama pierdută şi regăsită. Partea nostimă fiind că, de fapt, ea nu se pierduse deloc, fiindcă fusese tot timpul însoţită de străbunicii mei, care se deciseseră în ultimul moment să le facă o surpriză ălora de la Buzău şi să se prezinte la aniversare, încărcaţi de bunătăţuri. Surpriza a fost însă, în primă fază, a lor, când au descoperit că în casă erau să se cam scuture toţi trandafirii aniversari.
Mama-i mai aminteşte de asta şi acum şi bunicu râde şi se uită cu coada ochiului la noi, ca şi cum ar şti că nu are de ce să se mândrească el cu asta dar nici n-ar putea să se abţină.
Cred că melodia e asta:
P.S. Căutând melodia pe net, am găsit-o undeva menţionată drept “manele vechi”, chestie de care încă mai râd.
06.24.09
La vânătoare de vulpi cu bunicul
Pe vremea aia nu descoperisem ecologia. Sigur, pe vremea aia aveam doar şase ani şi, oricum, o vânătoare de vulpi imaginare nu-i chiar o crimă împotriva planetei.
Pe vremea aia aveam toate păpuşile posibile, aşa că mă plictisisem de ele, o pusesem pe mama să îmi cumpere o sabie şi eram oşteanul credincios al împăratului. În general, cu ceilalţi copii mă jucam de-a mama pentru păpuşile mele, de-a învăţătoarea şi alte alea dar în visele mele întotdeauna porneam călare, cu sabia în mână, şi îmi scăpam prinţul sau eroul din toate belelele. Nu mă visam prinţesă care merge la bal şi îşi pierde pantoful -
- de fapt mereu am fost nedumerită că nu îi ţinuse minte faţa şi trebuia să umble cu papucu la probat prin ţară; deşi, dacă mă gândesc bine, este acolo o lecţie despre ţinerea de minte şi atenţia bărbaţilor pe care noi o ratăm seduse de strălucirea balului*; cât despre Albă ca Zăpada mi se părea proastă de-a binelea să se înece cu un măr -
- nici care aşteaptă în turn să fie salvată, de aia cred că rolul de acompaniatoare de cratiţă şi veghetoare la uşă cu papucii şi ziarul în dinţi nu mi se potriveşte: structural nu sunt făcută pentru asta, s-a văzut din copilărie. Eu mă implicam, domle, eram proactivă, războinică, partener egal, înger protector. (De unde şi alegerile tâmpite de mai târziu în materie de bărbaţi dar despre astea chiar NU am de gând să scriu p-aici vreodată. Decât ca să zic că io, mama răniţilor, îi alegeam pe toţi prăbuşiţii, crezând că ei au fost răniţi în lupte eroice cu viaţa, când ei doar se împiedicaseră de trotuar şi acuma şedeau vitejeşte în cur şi plângeau “bubaaaa” ).
Ei, în ziua aia, nu mai ţin minte de ce, eram oşteanul împăratului şi mergeam cu el la vânat de vulpi prin parcul oraşului (parc obţinut prin turnarea unor alei de beton printr-o autentică şi străveche pădure, de unde copaci şi verdeaţă cât cuprinde). Umblam prin pădure şi eu scormoneam cu sabia prin toate scorburile de la rădăcina copacilor, unde, se presupune, vulpile îşi aveau bârlogul. Fireşte că ele nu erau acasă taman atunci şi, ca să ştie că le-a căutat chiar Măria-Sa, Împăratul, (!!!!), răscoleam frunzişul de la intrare. (Dacă aşa ştia bunicu să vâneze vulpi, nici nu mă mai mir că se întorcea de la vânătorile adevărate doar cu iepuri).
Împăratul de bunică-miu îmi explica, uite, aici e cămara, aici e camera copiilor, ăsta e holul, în fine, chestii de arhitectură vulpească, nu le ştiu toţi neiniţiaţii. Era primăvara, aşa, prin mai, pe vremea aia în mai încă purtai mânecă lungă, eheiii! alte timpuri, altă climă. Iarba era înaltă sau poate eram eu mică sau ambele. Pădurea era minunat de frumoasă, o pădure de câmpie, cu soarele găsind suficient loc prin coroanele copacilor, cu flori sălbatice, cu frunzişul plin de triluri invizibile, cu cărări bătute, cu mirosul ăla de pământ umed care, de atunci, pentru mine înseamnă primăvară, fără nimic întunecos sau ameninţător, o pădure numai bună pentru copilărit prin ea.
La un moment dat, dăm noi de o scorbură adâncă, având la intrare nişte urme de labe întipărite în noroiul uscat. Bunicul bagă băţul în ea, explicându-mi didactic – io cred că nici cu frate-meu mai mic nu s-a distrat atât de bine vreodată, că nu ştiu să se fi jucat de-a vânătoarea de vulpi, dar eu eram un copil cu imaginaţie – “uite, p-aici a intrat vulpiţa, p-aici” iar eu mă aplec curioasă când un mârâit şi sticlirea verzuie a doi ochi ne iau pe amândoi prin surprindere. Majestatea Sa sare în sus de doi coţi, iar eu arunc cât colo sabia şi, ţipând, o iau la goană în jurul lui bunică-miu, cu intenţia eroică de a mă ascunde în spatele lui şi de a rezista până la capăt. Bunicu nu a fost şi nu este nici acum un tip gras dar mi s-a părut o eternitate până l-am ocolit şi am ajuns în siguranţă.
Cel puţin la fel de speriat ca noi şi ţipând după ajutor în limba lui, câinele – culmea, era un exemplar cu blana roşcată dar clar nu era vulpe decât dacă era una poliglotă, care ştia şi câineşte – o tuleşte îngrozit, trezind din somn şi alte potăi care dormeau ascunse în iarbă. Alea încep să latre şi ele, nu îmi e clar dacă la noi, în semn de solidaritate sau la câinele cu pricina, ca să-l înjure că le-a trezit. Şi dă-i hărmălaie, până a venit un paznic şi a ţipat la ei sau poate partea asta am inventat-o, că nu mi-e prea clară dar oricum nu ne-au halit câinii că altfel n-aş mai fi aici să vă povestesc.
Mama şi bunica au făcut un mare mişto de bunicu, pentru că nu deosebeşte urmele de câine de alea de vulpe de mare vânător ce e! Eu nu ştiam atunci, dar am aflat între timp, că ele căutau să-i plătească o poliţă pentru vremurile alea în care a plecat el la vânat duminică dimineaţa şi atât de tare s-a luat cu aspectele conexe vânătorii că a uitat să mai vină acasă până marţi, de l-au căutat bunica şi mama inclusiv la morgă.
Şi-acu mai râdem de faza aia, la noi în familie. E una din chestiile alea la care membrii familiei se prăpădesc de râs de fiecare dată, iar străinii zâmbesc politicos şi îşi spun că au ei altele, muuult mai comice. Nu ştiu de ce v-am povestit-o. Aşa, că mi-am amintit-o. Şi pentru că îmi tot bateţi obrazul că n-am mai scris nimic…
—————————————————————————————————————————————-
* azi probabil că ar umbla după ea la probat cu sutienul cu cupa mărimea D or something…
02.23.09
Wrong timing!
Îmi scrie mama pe messenger (că nu degeaba a învăţat-o soră-mea să navigheze pe Net anul trecut, evident sub competenta mea supraveghere):
Mama: M-am dus azi cu taică-tu la Praktiker şi la Carrefour. Mi-am luat oale*.
Eu: Bravo!
Mama: Mi-am luat tot felul de chestii. Acuma vă înţeleg eu pe voi cu shoppingul.
Eu (debusolată dar triumfătoare): Hahaha! Păi supermarketurile aşa sunt gândite, să te determine să cumperi mai mult decât îţi trebuie.
Mama (cu o conştiinţă vinovată cum numai shoppingul îţi poate da): Mă şi mir de mine, că de obicei sunt atât de atentă şi taman acum, pe criza asta economică, m-am pus pe cheltuit.
Eu (consolatoare): Da las că le-ai luat odată şi o să găteşti o grămadă de ani.
Mama: Da de unde, că după aia l-am întrebat pe taică-tu ce să-i gătesc şi m-a anunţat că el ţine regim şi nu vrea să îi gătesc nimic, iar eu n-am niciun chef să gătesc numai pentru mine. Aşa că am o mulţime de oale dar nimic de făcut cu ele.
————————————————————————————————————————————————–
* Mama voia de mult să schimbe oalele alea smălţuite cu unele de inox, că în alea cică s-ar găti mai sănătos.
12.31.08
Moda în bucătărie
Intru de dimineaţă pe la prânz aşa în bucătărie, chiaună de somn şi în căutare de cafea. Mama şi frate-meu erau deja pe baricade, adică tocau la ingredientele pentru salată boeuf (iar!!!!! grrr!!!!) şi beau bere.
- Se poartă stilul minimalist, cu mai puţină mobilă, că nici eu nu ştiu cum să mai scap de a mea, îi explică mama lui bro, în legătură cu nu-ştiu-ce-şi-nici-nu-vreau-să-aflu.
Eu, flămândă, mă duc la frigider, îl deschid şi exclam:
- Ce pustietateeeeeeeee!!!!!!!!!
La care frate-meu, expert, explică:
- Stilul minimalist!
12.27.08
Jazzul şi bebeluşii
Soră-mea a scăpat de lecţiile de internet cu mama şi acum stă în pat, cu laptopul pe burtă şi scrie de zor pe mess. Şi-a pus şi muzică de jazz şi bate în tastatură de zici că ea o cântă.
Mama, bineînţeles, are ceva ce comentat:
- Nu mai sta cu ăla pe burtă cu toate radiaţiile alea, că nu ştii ce efect o să aibă asupra organismului.
- Lasă mamă, că oi vedea eu ce oi face când o să am copii, zice sis, care s-a prins unde bate mama.
- Păi atunci o să fie prea târziu.
- Ai, mă mamăăăă!!! se enervează sor-mea. Şi acum dacă stau cu jazz-ul pe burtă cum o să iasă copilul?!
Mama, imbatabilă:
- Negru!
Mama şi netul
Mama s-a hotărât să înveţe şi ea cum stă treaba cu Internetul. Aşa că acum sor-mea stă cu ea la computer şi o instruieşte iar eu stau pe pat şi râd de mă ia cu leşin. Mă simt răzbunată pentru toate lecţiile alea pe care le făceam cu ea, când mă ţinea de toantă pentru că nu pricepeam lucruri care pentru un adult erau evidente. Aşa că mi-am turnat o bere şi m-am aşezat pe pat lejer, ca să râd în voie.
- Ce e aia dial? întrabă mama, pronunţând cum se scrie.
- Ceeee? întreabă sis, în timp ce eu şi frate-meu, care am priceput ce întreabă mama leşinăm de râs că ea nu pricepe. Aaaa, daiăl. Sună.
- Nu mă aiuri, că habar n-am, zice mama din două în două minute. Ăhăhăăă, unde am făcut click?
- Unde nu trebuia, zice sor-mea.
- De ce odată dau click şi altădată dau enter? întreabă mama.
- Ai învăţat-o să închidă şi să deschidă calculatorul? întreb eu. N-ar fi culmea să ştie să umble pe net dar să nu poată să intre pe calculator?
- Nu, n-am învăţat-o, zice sor-mea, care o iniţiază pe mama în tainele Google.
Eu şi frate-meu hăhăim ca demenţii…
- Ar merge mai repede dacă nu aţi râde voi, zice sis către mine şi frate-meu.
- Păi şi ce haz ar mai avea atunci, că oricum nu e nicio comedie la televizor, zic eu.
- A, nu e nicio problemă, problema e să pricep eu, zice mama.
- Şi ce, întreabă sis, n-ai priceput până acuma?
- Nu, zice mama şi începe să râdă.
Tata apare şi se oferă să taie bilete la spectacol.
Eu:
- E adevărat ce zic oamenii, răzbunarea vine ea mai târziu dar e delicioasă. Sunt răzbunată pentru toate lecţiile alea când se văita că nu pricep nimic. Uite cum se întoarce roata.
Mama între timp se uită şi vede că eu chiar mi-am turnat bere. Fireşte, vrea şi ea.
- Nooo, nimic, că tu ai de învăţat, zic eu. Bere după ce termini.
- Uite, am apăsat aici, dar nu se întâmplă nimic zice mama.
Sor-mea apasă ea şi merge.
- Da la mine de ce nu a mers?
- Păi tu nu ai apăsat bine, zice sis.
- Da tu de ce ai apăsat bine? întreabă mama necăjită.
Eu sugerez să îi dăm şi lecţii de apăsat pe mouse, cu mâna pe mâna ei, cum făcea şi ea cu noi când eram mici şi trebuia să învăţăm literele. Între timp, sor-mea şi-a turnat şi ea o bere. Mama nu a căpătat nimic, pentru că nu se bea la şcoală. Profită de neatenţia soră-mii, care se uita la mine, şi ia o gură din paharul ei.
- Aici cum închid?
- Nu sufla, las-o pe ea, zic eu neîndurătoare.
Tata se întoarece să vadă cum a mers lecţia. Gata, am terminat?
Mama:
-Da, că eu vreau bere.
Eu:
- Da ai învăţat ceva? Bere după ce înveţi.
- Bine, zice mama amărâtă şi dă drumul iar la computator.
Eu l-am trimis pe frate-meu să mai cumpere bere.
Later edit:
Am intrat pe messenger, eu pe laptop şi ea pe computer, din aceeaşi cameră, ca să înveţe, şi acuma îmi trimite emoticoane care scot limba şi râde de nu mai poate. Poftim educaţie!
