Dacă o imagine valorează cât o mie de cuvinte

- deşi asta s-a spus într-o vreme când ochiul nostru nu se tocise încă în contactul zilnic cu atrocităţile de la ştiri -

atunci iată mai jos două afişe care valorează, fiecare, cât un rechizitoriu împotriva noastră a tuturor şi a naturaleţii cu care acceptăm inacceptabilul, fără să ne dăm seama că suntem nişte nesimţiţi.

Cele două afişe au în comun un lucru – dincolo de faptul că ne vorbesc despre două absenţe, despre două morţi absurde, identice, despre prăbuşirea, sub presiunea aşteptărilor unei mulţimi educate în religia suspansului, a două fiinţe talentate, condamnate să trăiască într-un fel de singurătate aglomerată, oribilă. Dincolo chiar de faptul că reprezintă lăcomia comercială şi voyeurismul (cum arăta? cum era? presimţea oare? ia uite domnule!) triumfând.

În faţa lor, suntem cu toţii vinovaţi de acceptarea tacită a faptului că un om ar putea valora mai mult mort decât viu. Reprezintă actul nostru de acuzare pentru că toţi, prin tăcere, am permis să se ajungă aici şi pentru că nici acum nu ne dăm seama cât de monstruos este acest lucru, (pentru că nu ţâşneşte sânge de nicăieri). Nu cred că Heath Ledger ar fi fost nominalizat la Oscar şi pus pe afişele Batman dacă nu ar fi murit, indiferent cum şi-ar fi jucat rolul. Iar după mortea lui Michael Jackson, s-a comentat cu nonşalanţă că abia de acum muzica lui o să înceapă să aducă bani buni. Unii au zis-o, alţii au scris-o, alţii au admis-o şi nu ne-am îngrozit niciunii de naturaleţea cu care o asemenea atitudine monstruoasă a devenit un lucru acceptat ca normal.

Suntem vinovaţi cu toţii, la fel de vinovaţi ca ţaţele care cască gura la accidentele de maşină, la fel de vinovaţi ca idioţii care fac poze cu celularul la înmormântări. Sigur, ei au vina de a fi băgăcioşi, noi avem vina de a fi indiferenţi dar nu sunt astea două forme diferite de nesimţire? În primul rând, dacă nu ne-a interesat opera unui artist cât a fost în viaţă, ar trebui să avem decenţa de a nu deveni subit interesaţi abia cînd a murit, un gest a cărui logică nu reuşesc s-o înţeleg. Îi pot înţelege pe fani, nu reuşesc să pricep ce-i cu restul lumii. Nu cunosc demonii cu care se va fi luptat Heath Ledger dar lui Michael Jackson atât banii cât şi aprecierea – manifestată prin vânzările de cd-uri – i-ar fi fost de mare folos în ultimii ani ai vieţii. Numai că însuşi faptul că era în viaţă l-a împiedicat să se bucure de ceea ce, acum că a murit, i se oferă cu o inutilă generozitate.

E greu de spus ce-ar fi de făcut: lucrurile au început s-o ia razna cu mult timp în urmă. Întâi a fost omagiul înduioşător al unei fiice, în duet cu tatăl ei  mort: Nathalie şi Nat King Cole. Apoi – sau poate concomitent – un ultim album cu nişte piese nu foarte strălucite ale trupei Queen, încercând să exploateze fragmente de înregistrări cu deja plecatul dintre noi Freddie Mercury. Undeva pe la sinuciderea lui Kurt Cobain şi asasinarea lui Tupac Shakur lucrurile începuseră deja să devieze de la dorinţa de a prelungi magia dispărută către un înfloritor comerţ. Undeva, de-a lungul acestui drum, moartea unei vedete a început să fie nu un eveniment trist, ca orice moarte, ci un soi de strategie strălucită de imagine. Şi cândva, de-a lungul drumului, ne-am obişnuit atât de bine cu asta că ni se pare un dat al lumii în care trăim şi, chiar să vrem s-o dregem, n-am şti de unde.

Şi pentru asta suntem vinovaţi. E adevărat – nu în felul în care cânta “USA for Africa” în 1986 dar, incontestabil, adevărat – noi suntem lumea: eu, tu, noi, ei, oraşul, universul. Şi cum suntem noi aşa e şi lumea. Ceea ce suntem, felul cum suntem, fiecare dintre noi, face parte inseparabilă din ţesătura acestei lumi, în care morţii au parte de tot respectul de care n-au nevoie, iar viii, în cel mai fericit caz, de nepăsarea noastră. Şi uite-aşa, am creat cu toţii o lume în care această indiferenţă dar şi alte soiuri de indiferenţă, încă şi mai criminale, sunt acceptate cu o ridicare din umeri şi o privire compătimitoare pentru cei care îşi bat capul cu de-astea:

“Why so serious? This is it!“