11.05.09
Întrebare de blondă
Ştim toţi vorba aia cu şobolanii care părăsesc corabia ce se scufundă. O şi folosim cu mare voluptate şi cu un dispreţ implicit la adresa celor pe care îi comparăm cu şobolanii în cauză. Dar eu nu pricep un lucru: unde se duc şobolanii care părăsesc corabia ce se scufundă, că în jur e numai apă?
11.02.09
Iată omul!
Am evitat varianta în latină, pentru ca acel “h” să nu provoace vreo confuzie.
La colţul străzii unde domiciliez cu serviciul e o casă într-o veşnică renovare. Cred că şi acum un an lucrau la ea. Acu au ajuns, în sfârşit, la acoperiş şi aruncă de pe el ţiglele jos, în curte. Sigur, mai cade câte una şi pe stradă, că oameni suntem, de!
Zilele trecute, trecând pe lângă casă, o colegă i-a auzit pe muncitori discutând, în timp ce decartau de zor ţigle pe trotuar:
- Nu mi-e mie de BMW-ul ăsta de dedesubt, zicea unul dintre ei, da poate lovesc naibii vreun om.
În sfârşit, am zis eu când mi s-a povestit faza, uite un om care are priorităţile aşezate corect: indivizii sunt mai importanţi decât maşinile!
10.27.09
Why so serious? This is it!
Dacă o imagine valorează cât o mie de cuvinte
- deşi asta s-a spus într-o vreme când ochiul nostru nu se tocise încă în contactul zilnic cu atrocităţile de la ştiri -
atunci iată mai jos două afişe care valorează, fiecare, cât un rechizitoriu împotriva noastră a tuturor şi a naturaleţii cu care acceptăm inacceptabilul, fără să ne dăm seama că suntem nişte nesimţiţi.
Cele două afişe au în comun un lucru – dincolo de faptul că ne vorbesc despre două absenţe, despre două morţi absurde, identice, despre prăbuşirea, sub presiunea aşteptărilor unei mulţimi educate în religia suspansului, a două fiinţe talentate, condamnate să trăiască într-un fel de singurătate aglomerată, oribilă. Dincolo chiar de faptul că reprezintă lăcomia comercială şi voyeurismul (cum arăta? cum era? presimţea oare? ia uite domnule!) triumfând.
În faţa lor, suntem cu toţii vinovaţi de acceptarea tacită a faptului că un om ar putea valora mai mult mort decât viu. Reprezintă actul nostru de acuzare pentru că toţi, prin tăcere, am permis să se ajungă aici şi pentru că nici acum nu ne dăm seama cât de monstruos este acest lucru, (pentru că nu ţâşneşte sânge de nicăieri). Nu cred că Heath Ledger ar fi fost nominalizat la Oscar şi pus pe afişele Batman dacă nu ar fi murit, indiferent cum şi-ar fi jucat rolul. Iar după mortea lui Michael Jackson, s-a comentat cu nonşalanţă că abia de acum muzica lui o să înceapă să aducă bani buni. Unii au zis-o, alţii au scris-o, alţii au admis-o şi nu ne-am îngrozit niciunii de naturaleţea cu care o asemenea atitudine monstruoasă a devenit un lucru acceptat ca normal.
Suntem vinovaţi cu toţii, la fel de vinovaţi ca ţaţele care cască gura la accidentele de maşină, la fel de vinovaţi ca idioţii care fac poze cu celularul la înmormântări. Sigur, ei au vina de a fi băgăcioşi, noi avem vina de a fi indiferenţi dar nu sunt astea două forme diferite de nesimţire? În primul rând, dacă nu ne-a interesat opera unui artist cât a fost în viaţă, ar trebui să avem decenţa de a nu deveni subit interesaţi abia cînd a murit, un gest a cărui logică nu reuşesc s-o înţeleg. Îi pot înţelege pe fani, nu reuşesc să pricep ce-i cu restul lumii. Nu cunosc demonii cu care se va fi luptat Heath Ledger dar lui Michael Jackson atât banii cât şi aprecierea – manifestată prin vânzările de cd-uri – i-ar fi fost de mare folos în ultimii ani ai vieţii. Numai că însuşi faptul că era în viaţă l-a împiedicat să se bucure de ceea ce, acum că a murit, i se oferă cu o inutilă generozitate.
E greu de spus ce-ar fi de făcut: lucrurile au început s-o ia razna cu mult timp în urmă. Întâi a fost omagiul înduioşător al unei fiice, în duet cu tatăl ei mort: Nathalie şi Nat King Cole. Apoi – sau poate concomitent – un ultim album cu nişte piese nu foarte strălucite ale trupei Queen, încercând să exploateze fragmente de înregistrări cu deja plecatul dintre noi Freddie Mercury. Undeva pe la sinuciderea lui Kurt Cobain şi asasinarea lui Tupac Shakur lucrurile începuseră deja să devieze de la dorinţa de a prelungi magia dispărută către un înfloritor comerţ. Undeva, de-a lungul acestui drum, moartea unei vedete a început să fie nu un eveniment trist, ca orice moarte, ci un soi de strategie strălucită de imagine. Şi cândva, de-a lungul drumului, ne-am obişnuit atât de bine cu asta că ni se pare un dat al lumii în care trăim şi, chiar să vrem s-o dregem, n-am şti de unde.
Şi pentru asta suntem vinovaţi. E adevărat – nu în felul în care cânta “USA for Africa” în 1986 dar, incontestabil, adevărat – noi suntem lumea: eu, tu, noi, ei, oraşul, universul. Şi cum suntem noi aşa e şi lumea. Ceea ce suntem, felul cum suntem, fiecare dintre noi, face parte inseparabilă din ţesătura acestei lumi, în care morţii au parte de tot respectul de care n-au nevoie, iar viii, în cel mai fericit caz, de nepăsarea noastră. Şi uite-aşa, am creat cu toţii o lume în care această indiferenţă dar şi alte soiuri de indiferenţă, încă şi mai criminale, sunt acceptate cu o ridicare din umeri şi o privire compătimitoare pentru cei care îşi bat capul cu de-astea:
“Why so serious? This is it!“
10.08.09
Ca vaca
Poate că ştiţi poza deja dar eu râd de ea de azi-dimineaţă şi m-am gândit să împărtăşeşc cu voi. Protest al fermierilor:
09.23.09
Între două (g)rele
Doamnelor şi domnilor,
În general, eu sunt o persoană care militează pentru dreptul femeii de a cântări cât are ea chef, în loc să se simtă obligată să aibă pielea drapată cochet direct pe oase. (Eu sunt subponderală, deci remarcaţi precis cât de dezinteresată sunt!) Mă bate gândul să iniţiez o mişcare pentru dezincriminarea celulitei (aici nu mai sunt chiar dezinteresată) şi mă pronunţ ferm pentru dreptul femeii de a nu se tortura trăgând de fiare dacă ea urăşte să facă sport, numai ca să aibă un abdomen beton. (Vrei beton? Fute-te c-o betonieră, puişor, şi vorbim pe urmă – tu, fireşte, cu câteva octave mai sus, cred). Aş interzice prin lege fotoşoparea şi nu cred că ai dreptul să zici despre nicio femeie că e o vacă grasă dacă tu atâta te-ai antrenat la beri-viteză de nu-ţi mai vezi lungul… nasului.
Dar, totuşi, cu toate acestea…
… ieri, când am văzut cum pe butonul liftului apăsa isteric o grasă în timp ce o altă grasă intra pe uşa blocului şi se legăna tacticos către noi, m-a cuprins un acces de panică. Iar când zic grase, trebuie să înţelegeţi că lăţimea concura serios cu lungimea. Ideea de a mă înghesui cu ele în lift îmi tăia tot cheful de viaţă dar nu puteam să refuz şi când m-au poftit a doua oară. Ca urmare, mi-am strâns resemnată la piept geanta (cu ajutorul căreia mai încerc să compensez puţinătatea făpturii mele) şi m-am potrivit cumva în spaţiul lăsat liber de cele două.
Cea dintâi s-a întins şi a apăsat pe buton. WTF? 2? Doi? Adică etajul II? Tu vorbeşti serios, cucoană? Păi de aia demonstrezi matale că pătratul e o formă geometrică prezentă în natură, că dacă nici până la doi nu o iei pe scări… Mă jur că, dacă aş sta la doi sau la trei, nu aş lua liftul decât atunci când aş veni de la piaţă cu căruciorul plin de cumpărături. În fine, liftul se eliberează de povara ei, eu constat că ăia care l-au renovat par să fi făcut treabă bună de vreme ce suntem încă în aer, iar cealaltă grasă se întinde şi ea şi apasă, total nesurprinzător, pe butonul pentru etajul III, trei, 3.
Sigur, a face o constatare la acest moment înseamnă să vii cu morala muuult după sfârşitul fabulei. Să le ceri să urce acum pe scări, la greutatea lor, înseamnă să le abonezi la apoplexie. Dar dacă ar fi folosit scările de fiecare dată în loc să ia liftul, poate n-ar mai fi ajuns chiar aşa.
09.18.09
Modele
L-am auzit aseară pe Bendeac zicând cu nonşalanţa omului care are numai certitudini (v-am zis cât de tare mă enervează ăştia, nu?): “E plină ţara de târfe”. Hâuuu! Că s-a dus el în club şi dacă te duci în club poţi să ieşi imediat cu o tipă şi să ţi-o pui cu ea în maşină, să te întorci, să ieşi imediat cu alta, şi tot aşa până dimineaţa. Mă rog, eu aş zice că România nu-i un club şi că nu poţi să reduci ţara la propriul tău mediu. Plus că după a treia tipă – şi asta dacă eşti în formă, frate – nu prea mai poţi decât să le arăţi stelele de pe cer dacă tot le-ai scos afară.
În tot cazul, felicitări domnului Bendeac, luptător feroce împotriva cocalarismului, pentru că a conferit legitimitate părerii cocalarilor că mai toate femeile sunt târfe, sugerând asta în direct la televiziune.
Asta într-o emisiune care dezbătea problema cocalarismului şi în care domnul în cauză apăra civilizaţia. Da o cam apăra cu metodele cocalarilor, cumva, ceea ce duce la riscul ca, până învingem, să devenim ca ei. A zis de exemplu în emisiune, în repetate rânduri, că ar fi de acord cu sterilizarea cocalarilor. Să nu se mai înmulţească, domle! Bine, ştiu, nu e fezabil, dar o doză suplimentară de ură socială ne trebuia nouă acuma? Că în felul ăsta îi legitimăm şi mai tare să fie porniţi împotriva noastră, dat fiind că-i atacăm la moştenitori.
A, e doar o vedetă? Păi atunci să facă doar show, să nu mai facă şi morală. Să-i ridiculizeze, nu să sugereze că un asemenea mod de a gândi ar putea fi corect. Să faci mişto de ei poate fi o supapă. Să inciţi la ură nu mai e în regulă, că nu de asta ducem lipsă.
Înţeleg că în aceeaşi emisiune demascase un cocalar (ştiţi că pe mine mă enervează termenul şi la fel şi “piţipoancă”?) care agresase un puşti şi că ăla s-a ales cu dosar penal. Foarte bravo, dacă instituţiile statului au nevoie de televiziune ca să-şi facă datoria hai să le dăm televiziune. Dar faptul că ai făcut una bună nu-ţi dă dreptul să faci imediat două rele.
