(Postare inspirată de aici. Pentru că eu cred că la noi lumea s-ar călca în picioare şi la moarte, cu condiţia să se dea pe gratis.)

Edvard Munch - Moartea şi fecioara

La ce e coada asta, am întrebat, în timp ce ei se călcau în picioare, îşi scoteau ochii cu ghearele, se legănau ca un lan bătut de furtună şi îşi cărau discret coate în burtă, fluturând o pădure de mâini şi chirăind unii la alţii dintr-o multitudine de guri adânci şi pustii ca nişte peşteri flămânde. La medicamente compensate? Nu. La ajutoare de vreun fel? Nuuu. La carne, am întrebat, simţindu-mă ca pe vremea comunismului. Nu, domnişoară, mi-a trântit-o o bătrânică îndesată, cu o sacoşă de cârpă şi un pardesiu răpciugos, e coadă la moarte. Cum adică la moarte, am întrebat şi atunci am văzut afişele de pe vitrinele magazinului dezafectat:

“Moarte bună, promiteau ele, moarte pe gratis, moarte de calitate, moarte durabilă“.

Hai şi tu, că se dă gratis, se strigau unii pe alţii prin cartier. Şi lumea venea în goană, îşi înhăţau sacoşele cu care stăteau pe vremuri la coadă la carne – sau cu care părinţii lor stătuseră – şi veneau zoriţi, cenuşii la păr, cenuşii la piele, cu haine cenuşii şi cu suflete de cenuşă, aruncând priviri crunte oricărui neavenit care părea gata să se bage în faţă sau care era prea tânăr ca să aibă dreptul la moartea lor gratuită. Cui îi venea rândul îşi înhăţa moartea, se strecura printre oamenii de la coadă ţinând-o strâns şi se ducea acasă în goană, să şi-o moară singur, să n-o împartă cu nimeni, în timp ce vecini curioşi se zgâiau pe gaura cheii sau prin draperiile prost trase să vadă: a luat-o? i-e frică? funcţionează? nu funcţionează? Unui bătrân i se făcuse rău şi lumea îl scotea din mijlocul gloatei, în timp ce alţii bombăneau agitaţi: “uite-al naibii, îl caută moartea p-acasă şi el stă aici la coadă la moarte” sau “ar fi păcat de el să moară tocmai acuma când mai avea doar trei persoane în faţă…”.

Veniseră şi televiziunile şi puneau întrebări inteligente: “Aţi mai murit vreodată şi dacă da de câte ori?”, “Cum credeţi că o să fie?” şi “De ce n-aţi murit până acum?”.

- Eu întotdeauna am avut reţineri dar dacă atâta lume cumpără o fi ceva, le-a declarat un pensionar vioi şi s-a aşezat şi el la coadă.

- Pe mine m-a trimis fiica mai mare, a spus o bătrânică, a zis că dacă e gratis să vin şi eu…

Pe mine mă apucaseră o groază abjectă şi un mesianism absurd şi mergeam să-i trag de mânecă, să se răzgândească. Domnilor, doamnelor, e vorba de moarte aici, e ceva serios, e o treabă definitivă, mort doar pe jumătate nu poţi fi decât în literatură, în viaţă mori complet şi de tot. Dar ei ştiau mai bine decât mine

- sau ştiau de mai demult decât mine, ceea ce nu e acelaşi lucru cu a şti mai bine deşi, la vârsta lor, aşa pare -

şi mă goneau plictisiţi. Dar doamnelor, domnilor, ce atâta grabă, că doar de murit tot o să murim cu toţii la un moment dat, ziceam şi atunci s-au enervat mai-mai să mă ia la bătaie. Ei erau pregătiţi de atâta vreme. Şi-au cumpărat cavouri, ăi mai bogaţi, şi-au pregătit hainele de înmormântare şi prosoapele, ăi mai săraci, e o investiţie, un deranj, ce, adică au făcut-o degeaba? Nu-i mai bine să fii sigur, că doar ce-i în mână nu-i minciună?

Edvard Munch - Sãrutul mortii

Şi-atunci i-am lăsat baltă, fiindcă ce-mi erau ei mie şi ce-i erau ei lumii, mai bine să se ducă, fiindcă sunt numai nişte mecanisme învechite şi înţepenite, nişte carcase prin care vag mai bântuie amintirea altor zile şi vremuri, mă deprimă şi îmi amintesc că aşa o să ajung şi eu. Ducă-se, dară, poate, nemaiavăzându-i, n-o să mă mai resemnez că îmbătrânesc şi ajung ca ei şi, neresemnându-mă, poate n-o să mai ajung ca ei.

Un cetăţean de prin vestul UE stătea şi se uita, clătinând din cap: ce naţie de pomanagii, au moarte pe gratis, ai naibii, popor de  asistaţi social! La ei, în vest, se dă moarte numai pe credit, după o reţetă originală de un franţuz, unu, Celine, cică…

- Şi nu vă e greu aşa? a întrebat compătimitor un reporter de televiziune.

- Ce vreţi, a replicat străinul, c-o moarte toţi suntem datori.

Riscul când îţi scoţi ipod-ul din urechi este ca realitatea să te muşte de nas în moduri pe care altminteri le-ai fi evitat. Venind eu către birou azi, fără fondul muzical obişnuit, aud nişte scâncete ascuţite şi disperate, chiar la colţul străzii. Când mă uit, dau peste o sacoşă agitată în care se aflau, judecând după un vârf de codiţă cafenie pătată cu alb ce se iţea afară, nişte pui de câine.

Niciodată toamna nu fu mai urâtă sufletului nostru amărât de moarte…

Ei bine, era cât pe ce să încep să plâng, ditamai uoama ce sunt (căci eu, când sunt rea, sunt foarte a dracului dar sunt alte împrejurări în care sunt o mămăligă) însă mi-am zis că adulţii nu plâng, ei rezolvă problemele. (Frumoasă maximă, păcat că nu-i ea chiar adevărată dar o s-o reţin spre folosinţă!)

În conformitate cu noul adevăr fals de-abia descoperit, am gonit până la serviciu, am lăsat sacoşele şi geanta, am aruncat un ochi pe Internet să văd dacă singura fundaţie al cărei nume mi-l aminteam primeşte animale, nu doar le oferă spre adopţie, nu m-am dumirit, am înşfăcat vajnic umbrela, căci turna cu găleata, şi fugi înapoi! În total, nu mai mult de cinci minute.

În aceste cinci minute, la colţul unei străzi nu prea circulate se adunaseră nu mai puţin de cinci persoane puse pe fapte bune, care examinau căţeii (erau doi) discutând despre faptul că trebuie hrăniţi cu biberonul un timp. Pe unul l-a luat o mamă cu copil, iar pe altul o puştoaică de liceu. Fericiţi să se simtă luaţi în braţe, căţeluşii tăcuseră.

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă!

Şi uite aşa nu am făcut eu o faptă bună dar le mulţumesc celor care au făcut-o în locul meu şi le doresc să nu ajungă niciodată în viaţă atât de indiferenţi încât să treacă pe lângă nişte căţei aruncaţi în ploaie fără să le pese. S-ar putea să fie o urare de rău asta, că nesimţiţii sigur au vieţi mai senine, dar eu mi-o menţin!

Aseară, când am plecat acasă, am trecut pe lângă punga care adăpostise căţeii, uitată pe trotuar. Era o pungă de la Humanitas. Bunul gust al libertăţii, pare-se, nu face întotdeauna casă bună cu compasiunea.

Pe o străduţă pe unde trec zilnic, în drum spre serviciu, e parcată o maşină. Nu s-a mai urnit din loc de ani buni dar nici nu trebuie, pentru că nu asta este menirea ei. De primăvara până iarna, ea slujeşte drept bancă, bibliotecă şi salon de primire pentru un bărbat slab, cărunt, cu o faţă cenuşie, nişte dinţi rari ca şipcile unui gard şi nişte picioare firave, care nu-l pot ţine şi care, poate, nu l-au ţinut niciodată. În loc să stea ziua în casă, omul stă în maşină, unde citeşte ziarele, se uită la lumea care trece, stă de vorbă cu amărâţii care tândălesc pe la bufetul de mai sus, mai bea şi el o bere. Din când în când, o pisică neagră poate fi văzută ieşind dintr-o curte şi sărind în maşină pe geamul deschis sau, alteori, e deja în maşină şi doarme încolăcită pe locul de lângă şofer.

Omul nu mi-a făcut niciun moment impresia unui ins înăcrit de condiţia de spectator permanent la care l-a redus viaţa: zâmbeşte des, fumează cu poftă, îşi răsfaţă pisica. N-am să-l transfigurez într-un învingător dar mă gândesc că alţii, în locul lui, ar fi într-o dispoziţie care ar face murăturile să pară dulceţuri. Sau poate asta e doar faţa pe care o întoarce el lumii şi amicilor de taifas, că doar am învăţat cu toţii că băieţii mari nu plâng niciodată.

Trec printre ei de doi ani de zile, în drum spre birou, ei îşi clătesc niţel ochiul cu ocazia asta şi, de vreo câteva săptămâni am început să schimbăm câte un salut, câteodată: ei mă tachinează zâmbind iar eu le răspund la zâmbet, cu ipod-ul în urechi, şi sper că n-au zis ceva de mama. Ieri, însă, când am trecut pe lângă el, tipul cu mâţa, care stătea afară, rezemat de maşină, m-a oprit şi mi-a dat o floare: un trandafir , soiul ăla de trandafir pe care-l iubesc încă din copilărie, cu petale de un vişiniu catifelat. Avea codiţa învelită în staniol şi o fundă dintr-aia cum fac florăresele aşa că n-aş şti să zic dacă era cules din grădină sau cumpărat. (Pe de o parte, sper că era cules, că omul nu are bani, iar trandafirii sunt scumpi. Pe de altă parte, sper că era cumpărat, fiindcă ar însemna că şi-a dat mai multă osteneală de dragul meu. Cum dracu oi fi reuşind să funcţionez, oare?)

Cred că n-are rost să vă spun că timp de vreo două ore după am umblat prin lume zâmbind până la urechi. Ce copil sunt şi eu, mereu dornică de surprize!

Evident, un lucru ca ăsta n-o să-mi schimbe nici viaţa, nici viitorul, nici nu m-a scos din vreo criză existenţială şi n-o să aibă altă consecinţă cu excepţia faptului că mi-a înfrumuseţat o zi care oricum era una bună. Şi nici acelui om n-o să-i schimbe viaţa. Dar poate tocmai lipsa sa perfectă de utilitate în sensul practic al cuvântului face un asemenea gest cu adevărat valoros.

P.S. Ştiu. Dacă mi-ar spune altcineva povestea asta nici eu n-aş crede-o.