1 iunie

01 Iun 2011 5 comentarii

by dreamingjewel in Din cutia neagră

Mi-am început dimineaţa cu tata sunându-mă ca să-mi ureze “La mulţi ani!” de Ziua Copilului. Ca urmare, am decis eu însămi că e ziua mea şi mi-am făcut cadou o ciocolată mare, după care mi-am petrecut o jumătate de oră moralizându-mă serios că îmi scapă atât de uşor din vedere ce am şi mă concentrez atât de mult pe ce nu am.

După care m-am decis să transmit urarea mai departe, aşa că la mulţi ani copilului din voi şi luaţi-i, de ziua lui, ceva bun! (Nu bere, băi, parşivilor, că nu-i voie să dai alcool copiilor, da?!)

Şi, pentru că nu-s în stare să scriu o chestie articulată şi filosofică – nu c-aş fi vreodată, dar ăsta e unul dintre rarele momente când recunosc – o să vă povestesc ceva despre mine când eram copil.

Eu când eram copil nu suportam să moară animalele în nicio povestire. “Căprioara” lui Gârleanu? = lacrimi, garantat. Mama şi bunica au făcut imprudenţa să mi-o citească înainte de culcare – asta era înainte să fi învăţat să citesc şi să mă fi apucat să-mi citesc singură – şi după aia dă-i şi chinuieşte-te să opreşti copilul din plâns. Mi-au spus că nu, că vânătorul a împuşcat lupul sau că n-a nimerit căprioara (urăsc atât de tare povestea aia că mi-am scos-o din memorie), dar nuuuu, că ştiam eu mai bine. Cu un  respect pentru voinţa autorului care mă împiedică până în ziua de azi să citesc continuări scrise de alţii la romane sau serii celebre, o ţineam una şi bună că nu aşa s-a întâmplat.

Un altul care şi-a câştigat antipatia mea temeinică a fost Sadoveanu şi nu sunt sigură nici până azi dacă neplăcerea faţă de opera lui se trage cu adevărat de la descrierile alea plicticoase de natură sau de la faptul că a omorât un câine. Şi nici nu l-a omorât pe bune, ci doar într-o povestire. Era o carte scoasă de editura Minerva care se chema “Cincizeci de povestiri”. În ea era una cu nişte săteni care omoară cu pietre un câine de pripas, isterizaţi că acesta ar fi fost turbat, după care descoperă că animalul nu era turbat şi nu muşcase pe nimeni. Sadovene, Sadovene, nu ştii ce duşman îmi eşti de-atunci! Da poate afli pe această cale că te-am detestat atât de tare încât am tăiat cu creionul povestirea din cuprins, am tăiat titlul de pe copertă şi am scris “Patruzeci şi nouă de povestiri” în loc de cincizeci. Şi m-am jurat că, atunci când o să scriu eu poveşti, în ele n-o să moară niciun animal. Până acum m-am ţinut de cuvânt ( e drept, în sensul mai larg că n-am scris povestiri ).

Trebuie să recunosc că nici până în ziua de azi nu mi-a trecut. Apariţia oricărui animal într-o povestire mă face să stau ca pe ace de grija lui. E unul dintre aspectele – mai numeroase – care mă fac să mă întreb dacă ne schimbăm cu adevărat pe măsură ce înaintăm în vârstă sau, de fapt, devenim din ce în ce mai mult noi înşine.