11.07.09
Coşmar de închiriat
Ieri noapte am fost trimisă la culcare cu recomandarea călduroasă să număr oi ca să-mi treacă insomnia. M-am plâns că, ori de câte ori încerc să le număr, ele nu se înşiră frumos pe un rând, ci se tot amestecă, de nu mai ştiu pe care am numărat-o şi pe care nu şi mai rău mă enervez. “Păi” – cică – “ia un marker şi însemnează-le pe alea pe care le-ai numărat”.
Booon, păi ce nu face omul ca să doarmă? Mi-am imaginat un marker maaaare, verde, şi m-am pus pe însemnat oi într-o veselie. Acuma nu mi-e clar dacă o fi fost markerul expirat sau or fi pus ăştia ceva în oi dar ce pot spune e că am avut o mândreţe de coşmar, cum le doresc numai şefilor mei să aibă (ştiu ei de ce).
Din fericire nu-mi mai aduc aminte din el decât finalul dar pot spune că eram bărbat (ceea ce din start e un coşmar, zică bărbaţii ce-or zice!) şi eram într-o echipă de comando. Trebuia să intrăm într-o casă şi să eliberăm pe cineva şi şansele nu erau de partea noastră deloc. Pentru ca lucrurile să fie şi mai rele, într-o logică ilogică specifică în general coşmarurilor, în momentul în care am ajuns să ne strecurăm, unul câte unul, pe scara strâmtă, în spirală, a casei, ne procopsisem şi cu un copil purtat în braţe de membrii echipei şi nu mai aveam decât o singură armă, care era, fireşte, la mine.
Îmi aduc aminte că nu voiam deloc să fiu acolo şi încercasem să-i conving pe ceilalţi să renunţe dar era genul de misiune de onoare de la care nu poţi da înapoi. Am urcat încet, unul câte unul, scara în spirală, îmi aduc aminte muşchii încordaţi ai spatelui, nu le vedeam feţele, poate că, dacă le-aş fi văzut lucrurile ar fi fost altfel dar nu le vedeam. Înainte de primul palier ne-am oprit la sfat. Am încercat să ofer altcuiva arma dar nimeni n-a luat-o, era misiunea mea, răspunderea mea.
Am continuat ascensiunea. Scările în spirală mă duceau, încet, către o uşă deschisă prin faţa căreia trebuia să trecem. Cu o agilitate şi mai mare, camarazii mei se mişcau încă şi mai neauzit decât până atunci. Încă la jumătatea scărilor, am zărit, prin uşă, spinarea cuiva într-o uniformă maronie. Spatele acela m-a îngrozit, am ştiut într-o secundă că se poate oricând întoarce, că n-are cum să nu se întoarcă – nu stai cu spatele la o uşă deschisă – şi că eu aveam să fiu ţinta principală pentru că aveam arma; iar pe scările înguste putea să tragă din plin.
Cel din faţa mea a depăşit curba scării, urcând către etajul următor şi eu am văzut din plin spinarea cafenie, ameninţătoare. Am decis în acel moment că accept să trăiesc tot restul vieţii cu conştiinţa faptului că mi-am abandonat camarazii. “Măcar o să fiu viu”, mi-am zis şi am început să cobor la fel de încet, cu arma pregătită, aşteptându-mă în orice moment să se tragă asupra mea. “Doamne, lasă-mă să trăiesc”, îmi repetam la fiecare treaptă coborâtă, şi fiecare asemenea rugăciune mi se spărgea între buze ca o mătanie mică de sticlă rece, încă una dintr-un şirag. A durat un timp nespus de lung şi nu se auzea niciun zgomot, liniştea curgea ca gheaţa peste muşchii mei încordaţi care aşteptau un zgomot, un semn că mi s-a descoperit lipsa, că ei au fost descoperiţi, că eu am fost descoperit.
Nimic. Şi iarăşi nimic.
Am ajuns la ieşire. Am abandonat arma pe trotuar, în faţa casei. “Asta e alegerea mea”, mi-am repetat. “Măcar o să fiu viu”. Şi am luat-o la fugă, simţindu-mă teribil de expus, către adăpostul copacilor, aşteptându-mă să fiu împuşcat în orice moment.
N-aş şti să vă spun dacă m-au omorât sau nu fiindcă m-am trezit şi am avut grijă să nu adorm imediat la loc, ca să nu le dau o a doua şansă.
N-aş şti să spun nici ce concluzii ar trage Freud din faptul că m-am încarnat într-un bărbat care şi-a abandonat puşca. (??!!!).
Ştiu însă un lucru: nu mai număr oi în viaţa mea.
inbalarii spus,
noiembrie 7, 2009 la 12:13 pm
În primul rând ăsta nu e coşmar, ci comedie siropoasă, şi în al doilea rând, lasă oile în pace, şi try this, că la mine a funcţionat când am avut probleme de somn:
http://www.musetel.ro/prospect.php?id=789
dreamingjewel spus,
noiembrie 7, 2009 la 12:25 pm
Ei, pentru mine a fost destul de înspăimântător, aşa siropos cum ţi se pare ţie. Dacă asta e un coşmar soft, atunci nu vreau să am unul mai nasol, îmi ajunge atât. Puşti? Mercenari? De unde dracu au ieşit că nici măcar nu mă uit la genul ăsta de filme?! Şi pe bune că nu mi-am dorit niciodată să fiu bărbat, ce m-o fi apucat?
Muşeţel? Crezi că n-am încercat? Nu merge sau mi-a intrat în cap că nu merge (şi atunci oricum nu merge).
inbalarii spus,
noiembrie 7, 2009 la 2:47 pm
Muşeţel e site-ul, ceaiul e o amestecături de bălării (oh yeah!
) ). Că o fi fost el sau placebo, unul din două a funcţionat. E drept că eu n-aveam probleme cu adormitu’, ci cu trezitul prea devreme (făceam ochi pe la 4, şi nu mai puteam adormi apoi). Oricum, insomniile sunt nasoale, după vreo săptămână cu probleme de somn abia mai puteam merge drept pe stradă. Ca să-l parafrazez pe Tăriceanu: dacă ai ocazia să întrebi un medic despre subiect? 
)
dreamingjewel spus,
noiembrie 7, 2009 la 3:41 pm
Păi am întrebat anul trecut, cu rezultatul care se vede. Adică zero. Da între timp m-am liniştit, că ştiu că la câteva nopţi dormite prost am câteva dormite bine. Aşa că nu mă mai duc la culcare îngrijorată că nu o să adorm – ei, nu adorm imediat azi, adorm eu mâine sau poimâine – şi, ca efect, am mai puţine nopţi de insomnie decât înainte.
dariopecarov spus,
noiembrie 7, 2009 la 9:28 pm
si eu care asteptam sa vina cineva sa ma salveze…
balinferi spus,
noiembrie 7, 2009 la 10:45 pm
Culmea că am avut şi eu un coşmar teribil!
Se făcea că eram îmbrăcat în halatul meu de baie, de culoare maronie şi tocmai pornisem către sufragerie când în spatele meu, pe scări se strecura o gaşcă întreagă de nemernici. Printre ei era şi un băiat mai tinerel, cu suflet de fată şi am înţeles brusc că este singurul care m-ar putea ajuta. Apoi a dat bir cu fugiţii şi m-a lăsat cu nenorociţii, motiv pentru care am jurat să-i bântui visele cel puţin odată pe săptămână!
dreamingjewel spus,
noiembrie 8, 2009 la 3:28 pm
Ei, dacă ştiam că e vorba de voi… aş fi fugit probabil cu ceva mai mult regret!
catastrofic spus,
noiembrie 9, 2009 la 9:48 am
Felul corect de a numara oi:
http://www.youtube.com/watch?v=FmbmNp1RDCE
dreamingjewel spus,
noiembrie 9, 2009 la 2:37 pm
Haaa! Uite, vezi, ştiam eu că nu le număr bine!
Alas spus,
noiembrie 9, 2009 la 3:30 pm
Pai il impuscai tu prima, ca aveai cu ce. Mai ales ca era cu spatele. Rusinos dar sanatos. Curios ce inteleg femeile din filmele de actiune ( mai ales ca in ele se poarta “no one left behind”). Altceva mi se pare interesant: copilul. Il ocrotesti dar de la distanta si doar initial. Apoi … hm.
dreamingjewel spus,
noiembrie 9, 2009 la 3:39 pm
Păi eram bărbat, da? Deci n-aveam cum să am instincte materne.
eufemisme spus,
noiembrie 10, 2009 la 11:30 am
Am incercat si eu sa numar oi, de cateva ori numai pt ca am descoperit filmele plictisitoare pe care daca mi le pun, adorm in 2 minute. Dar cu oile e alta treaba. Intotdeauna cand incercam sa numar oi, imi venea in minte ceva imagine din desene animate (reale sau nu, nu stiu!) in care aveam oi multe de-o parte a unui gardulet si eu le numaram una cate una, in timp ce sareau gardul. Niciodata nu ajungeam prea departe caci oile erau dragute, mici, albe si grase, imaginea, de poveste si numaratul, plictisitor.. Somn usor! Poate incerci si tu!
dreamingjewel spus,
noiembrie 10, 2009 la 1:16 pm
Da, numai că oile mele sunt produse de mintea mea, care-i indisciplinată. Ca urmare, şi ele sunt indisciplinate şi fie nu sar gardul deloc, fie îl tot sar, înainte şi-napoi. Vezi, dară, că e complicat.