10.27.09
Why so serious? This is it!
Dacă o imagine valorează cât o mie de cuvinte
- deşi asta s-a spus într-o vreme când ochiul nostru nu se tocise încă în contactul zilnic cu atrocităţile de la ştiri -
atunci iată mai jos două afişe care valorează, fiecare, cât un rechizitoriu împotriva noastră a tuturor şi a naturaleţii cu care acceptăm inacceptabilul, fără să ne dăm seama că suntem nişte nesimţiţi.
Cele două afişe au în comun un lucru – dincolo de faptul că ne vorbesc despre două absenţe, despre două morţi absurde, identice, despre prăbuşirea, sub presiunea aşteptărilor unei mulţimi educate în religia suspansului, a două fiinţe talentate, condamnate să trăiască într-un fel de singurătate aglomerată, oribilă. Dincolo chiar de faptul că reprezintă lăcomia comercială şi voyeurismul (cum arăta? cum era? presimţea oare? ia uite domnule!) triumfând.
În faţa lor, suntem cu toţii vinovaţi de acceptarea tacită a faptului că un om ar putea valora mai mult mort decât viu. Reprezintă actul nostru de acuzare pentru că toţi, prin tăcere, am permis să se ajungă aici şi pentru că nici acum nu ne dăm seama cât de monstruos este acest lucru, (pentru că nu ţâşneşte sânge de nicăieri). Nu cred că Heath Ledger ar fi fost nominalizat la Oscar şi pus pe afişele Batman dacă nu ar fi murit, indiferent cum şi-ar fi jucat rolul. Iar după mortea lui Michael Jackson, s-a comentat cu nonşalanţă că abia de acum muzica lui o să înceapă să aducă bani buni. Unii au zis-o, alţii au scris-o, alţii au admis-o şi nu ne-am îngrozit niciunii de naturaleţea cu care o asemenea atitudine monstruoasă a devenit un lucru acceptat ca normal.
Suntem vinovaţi cu toţii, la fel de vinovaţi ca ţaţele care cască gura la accidentele de maşină, la fel de vinovaţi ca idioţii care fac poze cu celularul la înmormântări. Sigur, ei au vina de a fi băgăcioşi, noi avem vina de a fi indiferenţi dar nu sunt astea două forme diferite de nesimţire? În primul rând, dacă nu ne-a interesat opera unui artist cât a fost în viaţă, ar trebui să avem decenţa de a nu deveni subit interesaţi abia cînd a murit, un gest a cărui logică nu reuşesc s-o înţeleg. Îi pot înţelege pe fani, nu reuşesc să pricep ce-i cu restul lumii. Nu cunosc demonii cu care se va fi luptat Heath Ledger dar lui Michael Jackson atât banii cât şi aprecierea – manifestată prin vânzările de cd-uri – i-ar fi fost de mare folos în ultimii ani ai vieţii. Numai că însuşi faptul că era în viaţă l-a împiedicat să se bucure de ceea ce, acum că a murit, i se oferă cu o inutilă generozitate.
E greu de spus ce-ar fi de făcut: lucrurile au început s-o ia razna cu mult timp în urmă. Întâi a fost omagiul înduioşător al unei fiice, în duet cu tatăl ei mort: Nathalie şi Nat King Cole. Apoi – sau poate concomitent – un ultim album cu nişte piese nu foarte strălucite ale trupei Queen, încercând să exploateze fragmente de înregistrări cu deja plecatul dintre noi Freddie Mercury. Undeva pe la sinuciderea lui Kurt Cobain şi asasinarea lui Tupac Shakur lucrurile începuseră deja să devieze de la dorinţa de a prelungi magia dispărută către un înfloritor comerţ. Undeva, de-a lungul acestui drum, moartea unei vedete a început să fie nu un eveniment trist, ca orice moarte, ci un soi de strategie strălucită de imagine. Şi cândva, de-a lungul drumului, ne-am obişnuit atât de bine cu asta că ni se pare un dat al lumii în care trăim şi, chiar să vrem s-o dregem, n-am şti de unde.
Şi pentru asta suntem vinovaţi. E adevărat – nu în felul în care cânta “USA for Africa” în 1986 dar, incontestabil, adevărat – noi suntem lumea: eu, tu, noi, ei, oraşul, universul. Şi cum suntem noi aşa e şi lumea. Ceea ce suntem, felul cum suntem, fiecare dintre noi, face parte inseparabilă din ţesătura acestei lumi, în care morţii au parte de tot respectul de care n-au nevoie, iar viii, în cel mai fericit caz, de nepăsarea noastră. Şi uite-aşa, am creat cu toţii o lume în care această indiferenţă dar şi alte soiuri de indiferenţă, încă şi mai criminale, sunt acceptate cu o ridicare din umeri şi o privire compătimitoare pentru cei care îşi bat capul cu de-astea:
“Why so serious? This is it!“
MBadragan spus,
octombrie 28, 2009 la 12:07 am
@Dreamingjewel Din pacate povestea e mai veche decit Nathalie si Nat. Din pacate e veche de cind lumea. Ma pot intoarce cel putin vreo 120 de ani, la Van Gogh, care a murit bolnav si cam sarac si a devenit faimos nu prea tirziu dupa moarte, cu preturile tablourilor urcind spectaculos si interesul publicului la fel.
Ba au fost chiar unii care au profitat de asta si si’au inscenat moartea pentru a deveni faimosi. Unora chiar le’a reusit. Si au devenit si mai faimosi cind au revenit (iti dai seama cum ar fi daca ar reveni Elvis?)
Ma intreb daca nu cumva este reactie umana mult mai profunda decit goana dupa profit si nevoia de birfa. Ma intreb daca nu cumva are legatura cu fascinatia omului pesterii “poking the dead”, mirat de rigor mortis, cu teama si respectul afisate in fata mortii, cu faptul ca moartea ne face egali oricit de inegali ne’a facut viata.
Si daca omul a fost in stare sa faca bani din dragoste si nevoia de transcendere, de ce n’ar face bani si din chestii mai marunte?
Si nu, nu cred ca sintem vinovati colectiv pentru lucrurile astea ci, cel mult, individual pentu faptul ca nu ne’am maturizat suficient incit sa nu mai participam la ele.
inbalarii spus,
octombrie 28, 2009 la 12:31 am
Nuş’ de ce, dar eu nu mă simt vinovat de nimic din ce spui tu mai sus. Nu ştiu mai nimic despre Heath Ledger decât că a jucat rolul lui Joker, şi că a fost absolut genial în rolul ăla. După ce am văzut filmul, mi-a părut rău că a murit şi nu l-am putut vedea într-un alt Batman. Michael Jackson m-a lăsat rece şi în timpul vieţii, şi după moarte. Şi nu înţeleg de ce trebuie atâta fuss la televizor pentru cineva care efectiv s-a autodistrus. Nu mă apucă isteria cum moare unu’ la tv, să mă declar fanul lui de când m-am născut, nu mă tăvălesc pe jos când moare vreun star, pentru că oricât de cinic ar suna asta, nu mi-e nici mamă şi nici tată. Dacă am avut o strângere de inimă când am citit o ştire “pe subiect”, a fost când am aflat că a murit Gică Petrescu. Şi mi-a fost ciudă că un asemenea om a murit în mizerie. Şi dacă ţin eu minte, atunci n-a fost nici o isterie naţională pe tema asta.
Oi fi io defect.
bebe spus,
octombrie 28, 2009 la 9:27 pm
Inbalarii-ten points!{Un alt defect}
inbalarii spus,
noiembrie 2, 2009 la 11:37 am
@dreamingjewel: ia un paracetamol pentru răceala aia, poate trece mai repede
)
capricornk13 spus,
noiembrie 2, 2009 la 11:51 am
eu la batman nu ma uit, ca ma plictiseste pana la lacrimi, insa in “Brokeback Mountain” si el si Gyllenhaal au fost extraordinari – atunci trebuia sa primeasca Oscar…
dreamingjewel spus,
noiembrie 2, 2009 la 3:58 pm
@ MBadragan
Păi da, o colecţie colectivă de vini individuale…
Ai dreptate cu Van Gogu, problema fiind că ceea ce atunci era o conduită a câtorva oameni – cunoscătorii de artă – acum este un sport de mase. Deci s-a agravat.
@ inbalarii, bebe
Sau oi fi eu defectă dar pe mine treaba asta chiar mă deranjează.
A, şi stai liniştit că avem şi noi d-astea, inbalarii. A fost o fostă mare glorie sportivă – numele îmi scapă, că eu cu forbalul… – care a murit în 2008, în sărăcie şi singurătate. Şi la înmormântare i se aruncau piteştenii pe mormânt zicând “ce om, ce fotbalist, ce făptură rară” şi dă-i şi plângi de-mi venea să borăsc.
Şi eu n-aş fi atât de dispreţuitoare cu ăia care se autodistrug, că nu de bine au făcut-o şi numai ei ştiu cât de mult au suferit. În rest sunt de acord că nu ar trebui să respecţi, să admiri sau să iubeşti deodată pe cineva numai fiindcă a murit. Decât dacă în circumstanţele acestei morţi este ceva de admirat.
@ inbalarii
De data asta nu e răceala, ca de obicei, a fost un caz grav de muncă dar acum e pe vindecate. Ca toate bolile, a ţinut măcar o săptămână şi-ăsta.
@ capricornk 13
Da, a jucat mişto Ledger în “Brokeback Mountain”. Nici eu nu sunt fan Batman. Sau Spiderman. Sau Superman. Nu ştiu cum se face dar nu m-au prins personajele astea.
inbalarii spus,
noiembrie 2, 2009 la 4:08 pm
@dreamingjewel: hait, stai departe, să nu se ia
)
dreamingjewel spus,
noiembrie 2, 2009 la 4:52 pm
Am înţeles că se propagă virtual ceva de spaimă! Cred că eşti deja expus. Nu poţi decât spera în imunitatea ta naturală, a mea e cam slabă…