10.15.09
Revelaţii la vreme de nesomn
După o vreme, decizi că nu-i nimic ruşinos să ceri ajutor de la semenii tăi oamenii, în loc să zâmbeşti spartan şi eroic în timp ce vulpea îţi sfâşie pieptul. (E un mare pas înainte pentru tine, care considerai că nu trebuie să-ţi dezvălui slăbiciunile, că trebuie să fii dură etc). Şi constaţi că te ascultă frumos, te privesc cu înţelegere şi, la fel de repede, te dau uitării. Şi te întristezi.
După încă nişte vreme, îţi dă prin cap că oricum ajutorul lor nu ţi-ar fi fost de niciun folos, pentru că soluţiile lor n-aveau cum să funcţioneze la tine, pentru că tu ai dileme despre care ei nici nu ştiu că există şi asta nu pentru că ai fi deosebită, specială sau profundă, ci pentru că ai nefericita înclinaţie de a despica firul în multipli de patru. Pentru că, la vârsta lor, ei nu mai pot trăi decât pe bază de certitudini, în timp ce tu, la aceeaşi vârstă, eşti un frenetic colecţionar de îndoieli. Pentru că îi vei fi prostit tu pe unii, pe alţii dar TU ştii clar că nu eşti o fiinţă practică şi n-ai cum să devii una. Pentru că niciun sfat, oricât de bine intenţionat şi de valabil, nu te poate face să fii cum nu eşti şi să vrei ceea ce nu vrei, numai fiindcă respectivele soluţii funcţionează atât de bine pentru alţii.
Ei, şi când ajungi la concluzia asta, poţi măcar să renunţi la resentimentele împotriva lor şi să admiţi că erau oricum fundamentate pe nişte aşteptări eronate pe care singură ţi le-ai făcut. Nepotrivirea de caracter e un motiv valabil în orice instanţă şi cine eşti tu să fii mai al dracului decât judecătorii? Şi orice resentimente de care te scuturi sunt o povară în minus, deci ceva tot ai câştigat de aici, chiar dacă, la o socoteală corectă – dar cine are chef s-o facă? – tot ieşi pe minus. Dar este oricum un pas într-o oarecare direcţie; nu-i clar dacă înainte, înapoi sau în lateral aşa că te consolezi cu faptul că măcar nu stai pe loc.
Sigur, cum tu eşti o fiinţă care îşi tot revizuieşte deciziile, este posibil ca, peste câteva luni numai, să simţi cu totul altfel despre chestiunea în discuţie.
persona spus,
octombrie 15, 2009 la 4:16 pm
Printre randuri ne (imi) spui ca oamenii, mai ales cei aflati in impas, sunt condamnati sa fie singuri.
Eu inca imi permit sa cred ca una din minunile pe cale de disparitie este ca doi oameni sa-si puna la un loc trairile incompatibile si sa si le inteleaga, poate cu efort.
Ca uneori se mai si prefac? Are Graham Greene o vorba intr-un roman: “La urma urmei, oamenii isi fac o idee cam exagerata despre fericire”.
dreamingjewel spus,
octombrie 15, 2009 la 4:34 pm
Nu spun asta, eu vorbesc, de fapt, cu mine şi despre mine (de aici adresarea la persoana a doua, pur şi simplu aşa mi-a venit), nu dau sentinţe general valabile, ci constat o problemă a mea. De nepotrivire cu anturajul, să-i spunem, sau de neajustare a aşteptărilor.
Dar ai dreptate că nu facem suficient efort să-i înţelegem pe alţii, încercăm doar să-i potrivim în tiparul aşteptărilor noastre de la ei sau în ceea ce cunoaştem sau naiba ştie.
Citeam într-o carte un episod mărunt dar semnificativ: soţia îşi ceartă mereu soţul că îşi ţine şurubelniţele în sertarul cu tacâmuri. După ce acesta moare, şurubelniţele rămân în continuare acolo, deodată n-o mai deranjează.
Deci, comentez eu, şurubelniţele oricum nu erau o problemă, nu deranjau prin ele însele, problema era alta. Ne tocăm unii pe alţii pentru căcaturi neimportante, când am putea lăsa de la noi, când am putea manifesta mai multă înţelegere pentru celălalt, în loc să-l reducem la nişte fleacuri enervante.
voicunike spus,
octombrie 15, 2009 la 6:51 pm
@persona+DJ=traiti intr-o lume lipsita de dragoste si intelegere,obisnuiti-va cu ideea! Cartile sunt prea cool pentru ceilalti!
persona spus,
octombrie 16, 2009 la 9:18 am
http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/candai.php
dreamingjewel spus,
octombrie 16, 2009 la 12:05 pm
@ voicunike
Lumea e aşa cum o facem noi, oamenii şi, atâta timp cât suntem capabili de înţelegere etc dar nu o oferim pentru că ne e lene şi suntem prea absorbiţi de propriul nostru buric, n-avem nicio scuză. (Cu atât mai puţin scuza că aşa e lumea).
@ persona
A, mulţumesc, uitasem de poezia asta complet, deşi când am citit “Dublu CD” a fost una dintre cele care mi-au plăcut. (Mi-a amintit parcă puţin de Doors – “People are strange”).
capricornk13 spus,
octombrie 21, 2009 la 2:57 pm
Cand am devenit si eu suficient de matura (sau in fine, mi-am dat prejudecatile si angoasele la o parte) sa pot apela la ajutorul oamenilor, am ajuns, mai mult sau mai putin, la aceeasi concluzie ca tine, cu o diferenta, zic eu, incurajatoare: am constatat ca atunci cand vorbesti cu anumiti oameni e bine, chiar te usurezi, chiar conteaza ca sunt impresionati, ca te sprijina cu ochii, cu cuvintele, cu o strangere de mana, cu o voce gatuita. In momentul ala. Si e foarte important, fiindca, macar o ora sau doua, nu te mai apasa singuratatea si te scalzi in voluptatea aceea a victimei de care mie mi-a fost intotdeauna cam jena. Corect, vine seara sau a doua seara, te intorci la tine in pat, stingi lumina si constati ca problemele n-au disparut, empatia insa da. Si ca n-ai ce face cu sfaturile pe care le-ai primit, nu rezolva nimic. Insa orele acelea pe care le-ai petrecut sprijinit de umarul cuiva pot opera, cred eu, o influenta la nivel subconstient – incredere in tine, in ceilalti, putina iertare…
persona spus,
octombrie 21, 2009 la 7:49 pm
@capricornk13
Evident… Si e un lucru foarte pretios.
dreamingjewel spus,
octombrie 21, 2009 la 10:38 pm
Am remarcat şi eu că în momentul ăla chiar contează dar nu, mulţumesc! Ceea ce m-ar ajuta să nu mor de ridicol pe urmă ar fi ca empatia chiar să dureze, altminteri nu ne diferenţiază nimic de beţivii plini de efuziune ai lui Dostoievski.Şi în general m-am săturat de focurile de artificii, pentru că nu ţin de cald.