“Acest urs este mistreţ”, se poate citi în holul hotelului unde m-am cazat, sub un pogon de blană maronie răstignită artistic pe perete şi finalizată printr-un cap care, odată ce ai citit avertismentul, chiar pare prea lung ca să aparţină unui urs. Cu ocazia asta am constatat că iar am uitat să-mi iau aparatul foto cu mine. Shit!

Acu trei zile, şeful m-a luat cu “dacă ai chef de o excursie la munte” şi cu “dacă vrei să mergi” ca să mă anunţe că tre să fiu sâmbătă la Predeal, la un seminar. De parcă puteam să-i zic că n-am chef şi nu vreau. So here I am…

“Here” adică în ceea ce sună somptuos drept “cameră single”, lucru corect, pentru că, în fond, singurele chestii care pot să încapă într-o cutie de chibrituri în număr mai mare de unu sunt… chibriturile, evident, iar eu nu sunt chiar atât de slabă. Când am deschis uşa cu elan, era să mă prăbuşesc peste birou, iar ca să deschid şifonierul trebuie să mă strecor între el şi pat şi să mă poziţionez între braţele primitoare ale uşilor. Fereastra este una îngustă, de donjon medieval, minus gratiile şi plasată la nivelul ocular al unei girafe de talie mică. În baie, neonul se aprinde abia după cinci minute de pâlpâieli, taman când încetezi să te mai întrebi dacă funcţionează şi devii sigur că nu va merge în veci. Altminteri, mobila nouă, totul proaspăt zugrăvit, elegant, cochet dar.. . în mic.

Nu ştiu ceilalţi oameni din ce au evoluat dar eu am evoluat în mod cert din cobaiul care se învârte în roată. Nu simt nimic, really, dar nici nu mă pot gândi la nimic altceva. Să umbli toată ziua cu un mort în cap nu e cea mai plăcută experienţă.

În curtea hotelului era o bancă suspendată de lemn, ca un leagăn. Mi-am luat cartea şi m-am aruncat cu voluptate în ea. S-a auzit un scârţâit înfiorător, de criptă bântuită, de spectru maniac, de garaj din care se iveşte maşina Christine a lui Stephen King… erau lanţurile leagănului, neunse, care au continuat să se vaiete mult timp după ce eu încremenisem, neândrăznind nici să mai respir ca nu cumva să destabilizez fragilul echilibru.

Normal că în cartea pe care o citesc acum există un personaj care ajunge la spital în comă, după o supradoză! Când ai o vânătaie tot universul concură la a te lovi tot peste ea.

Predealul e aproape pustiu şi foarte liniştit. Peste tot se văd construcţiile începute cu optimism anul trecut şi oprite la nivel de schelet de criza economică. M-am oprit într-o curbă, m-am uitat la blocul care se desena în apusul brăzdat de păsări neliniştite şi m-am întrebat ce fel de viaţă or fi având oamenii care locuiesc într-un orăşel de-ăsta? Viaţa unui om de la ţară are măcar nişte rosturi, este modelată de munca la câmp sau în grădină dar oamenii ăştia cum trăiesc ei oare şi ce rosturi îşi găsesc?

Într-o clădire de beton, nefinisată şi pustie, pe platforma a ceea ce ar fi urmat să fie balconul unei vile, atârnau halucinant rufe întinse pe o frânghie. O bună ocazie să mă mai înjur o tură vizualizând aparatul foto cum stă el pe poliţă, acasă!

M-am plimbat prin singurătatea oraşului, în voie, târându-mi deliberat manşetele blugilor pe caldarâm, în başcheţi* şi cu părul lălâu. Pentru vreo câteva ore am reuşit mă eliberez de mine, să nu mă mai frământe cum arăt, dacă m-am îngrăşat, dacă îmi stă părul aiurea sau nu şi dacă başcheţii ăştia îmi fac sau nu fundul mare.** Am fost doar o chestie care merge, aude, respiră şi din când în când vede şi munţii, când se mai crapă un luminiş în pădurea de vile de-a stânga şi de-a dreapta. Un organism viu, acolo.

Iubiţi-vă! Că de aici încep cam toate problemele. Luaţi o pauză de la iubitul aproapelui şi iubiţi-vă pe voi înşivă! Pentru început, alegeţi-vă măcar o zi pe lună în care să vă iubiţi pe voi înşivă EXACT AŞA CUM SUNTEŢI, NU CUM VĂ VREŢI SAU VISAŢI, să vă răsfăţaţi şi, pentru fiecare gând negativ pe care-l aveţi despre voi în ziua aia, luaţi-vă o ciocolată. Sau o bere. (Da încercaţi să gândiţi pozitiv, totuşi, că altfel o să daţi fie în diabet, fie în comă alcoolică!).

După care, aşa lălâie, m-a agăţat un tip! Tocmai acolo, în pustietatea aia!

E drept, cam ca adam pe eva, că eram singura femeie de pe toată strada şi pân la urmă unde să se facă remarcată o femeie dacă nu în pustietate? Nuş ce voia el de la mine***, dar de căpătat a căpătat doar o plimbare la pas prin toată staţiunea, timp de câteva ore, în care am discutat despre călătorii prin diverse zone muntoase – omu el din ăla care pleacă de nebun câte un week-end pe munte, cu rucsacul – de muzică, de istorie şi de dracu mai ştie ce. La un moment dat ne-am întrebat dacă există viaţă interlopă în oraşul ăsta micuţ şi adormit şi cam cum o arăta ea – poftim ce idee!

Oricum nu-i cazul să fiţi geloşi, sunt o doamnă, chit că mai înjur din când în când, aşa că m-am dus la culcare singură. Nu-i cazul nici să mă compătimiţi, că ştiu eu ce fac.

A fost o zi ciudată şi banală.

Am ascultat toată ziua cântecul ăsta. Nici nu ştiu de câte ori.

Atunci când am încercat să nu-l ascult, versurile lui au continuat să mi se învârtă prin cap, aşa că am cedat, nu de alta dar Johnny Cash cântă mai bine decât cânt eu, chiar şi în gând.

————————————————————————————————

* ştiu că nu se scrie aşa dar azi eu aşa am chef să scriu

** răspunsul este că da, başcheţii FAC  fundul mare, tocurile schimbă total perspectiva.

*** să ştiţi că io l-am prevenit şi m-am ţinut de cuvânt!