06.05.09
Cei mai urâţi oameni
Cei mai urâţi oameni, în ochii mei, sunt ăia care au uitat că au fost copii.
Am şi-acum o boală nebună pe babele alea de la bloc, care ne huşuiau de pe oriunde ne aciuasem şi noi să ne jucăm. De parcă unde pula s-ar putea juca nişte copii într-un oraş?! Şi eram nişte copii cuminţi, chiar nu făceam gălăgie, dar cotoroanţele alea situate in the blind spot of death (sau poate atât de afurisite că nici aia cu coasa nu îndrăznea să se ia de ele, pentru că i-ar fi dezintegrat lama cu una din privirile lor sulfurice), pacostele alea respectabile, matriarhele liniştii şi ordinii, care-şi făceau repetiţia pentru cimitir încercând să transforme lumea înconjurătoare într-unul…
- poate sfârşitul lor de viaţă era gelos pe începutul nostru, poate nu suportau, instinctiv, să-şi amintească de acea îndepărtată perioadă când erau atât de lipsite de griji -
…hoaştele astea dichisite ziceam, urlau la noi preventiv: nu că făceam zgomot, ci că am fi putut să facem. Ca şi cum pentru ele copiii ar fi fost ceva cam ca porcii pentru musulmani, adică un lucru rău şi impur din oficiu.
(Nu mai zic de confiscatul mingii fiindcă s-a dus în stratul cu flori sau de anchetele demne de Miss Marple pentru a determina cine a rupt trandafirii; ah! războaiele alea pentru trandafiri, cât de tari erau! veneau copii de pe la alte blocuri, după lăsarea întunericului, să fure trandafirii din grădina blocului nostru şi adulţii făceau potere ca să-i prindă! Cât îi invidiam, pe undeva, că eu una nu îndrăzneam să rup niciunul. Erau în special unii, o singură tufă, de un roşu-închis, cu un miros îmbătător – da, soiul ăla, sigur îl ştiţi, care parcă-s din catifea. Sunt, până în ziua de azi, florile mele preferate. Mă opream câteodată să mângâi câte unul şi să-l miros şi se găsea întotdeauna vreun gardian al vegetalităţii să iasă de după perdele şi să mă atenţioneze să nu-l rup. Nu-l rup cucoană, ho, scutura-ţi-s-ar pe mormânt! Bine, asta zic acum. Atunci tot ce experimentam era un sentiment de indignare şi de acută nedreptate.)
Am ajuns la toate astea pentru că, mai adineauri, o vecină de pe strada unde cu onor fiinţează firma la care prestez s-a apucat să apostrofeze doi băieţei care se jucau cu mingea, folosind în chip de porţi de fotbal două porţi de garaj aflate faţă în faţă, de o parte şi de alta a străduţei. “Du-te la tine în faţă şi te joacă, nu-mi bubui mie în cap!”. Nuş cum dracu, la unii oameni, săracii, le bubuie capul fenomenal de tare şi cam din orice. Eu, până nu am auzit-o pe ea chirăind, nici nu am remarcat că se jucau copii cu mingea pe stradă.
- La noi trec maşinile, a pledat unul dintre băieţaşi.
- Nu mă interesează, du-te la tine, nu-mi face mie gălăgie că-ţi iau mingea.
(Asta aşa, din principiu şi de-a-n pulilea. Nu pricep, dacă tot vor să apere nişte principii, de ce nu îşi aleg unele mai de Doamne-ajută. Că putea să închidă geamurile. Să dea drumul la radio. Să se ducă în partea cealaltă a casei, unde sigur nu se aude nimic. Dar nuuuu, important e că îi bubuiau doi copii pe stradă şi asta nu poate rămâne aşa).
- Da suntem copii, ce, n-avem voie? zice puştiul, genial în nedumerirea sa sinceră.
Nu, copilaş, n-ai voie, decât dacă stai cuminte într-un colţ, fără să te foieşti prea mult, că şifonezi hăinuţele şi fii atent să nu deschizi gura decât ca să zici “Bună ziua, tanti!”. Şi ca să mulţumeşti când te mai şterg puţin de praf.
Îmi trece prin cap acuma că toţi căpcăunii şi scorpiile din folclorul nostru, apărători inutili ai merelor de aur şi stricători ai chefului de viaţă au avut un corespondent precis în realitate şi ştiu şi care a fost ăla.
Dacă asta e bătrâneţea, războaie stupide cu copiii şi hărţuieli pentru spaţiul de parcare, ia-mă, Doamne, mai devreme, sau arată-mi o cale să îmbătrânesc în mod înţelept!
voicunike spus,
iunie 5, 2009 la 3:43 pm
Stai sa-ti povestesc pataniile mele si aceste babete iti vor parea surorile mai mici ale lui balaur din poveste.Oricum ar fi ele, tot mai incearca sa faca degeaba umbra pamintului si sa demonstreze ca ar mai avea ceva de spus; duca-se pe pustii!!! Exceptind virsta fiziologica cred ca sunt un copil care a implinit frumoasa virsta de 12 ani, voi sarbatori 14 ani peste zece ani desi voi avea mai multe fire de par alb in cap!
dreamingjewel spus,
iunie 5, 2009 la 3:47 pm
Deci n-am voie să mă dau la tine că e corupţie de minori (concomitent cu adulter, ceea ce e cam năucitor).
inbalarii spus,
iunie 5, 2009 la 4:42 pm
Nu cred că au devenit aşa de la bătrâneţe, cred că au avut sufletul stafidit toată viaţa lor. Mai sunt şi d’ăştia / d’astea.
voicunike spus,
iunie 5, 2009 la 5:18 pm
=))
voicunike spus,
iunie 5, 2009 la 5:26 pm
Pentru “deliciul” babornitelor eu as pune ceva melodii cu Guns N’Roses da’ la capacitate maxima! poate se incarca si ele cu ceva volti!
Recomand pentru inceput ceva batai-Knockin’on Heaven’s Door- pentru linistea lor!!!!!!!!
Alas spus,
iunie 5, 2009 la 6:19 pm
Ioi, Doamne! Pai babele is sarea si piperul vietii, ce-ai cu ele? Pai de un’ mai fura Creanga ciresele? Si iarna, pe ulita, cum se mai distrau baietii? A-i spune cuiva ‘baba’ e sinonim cu a o injura, asa, intr-un fel mai mic. Sigur ca se uratesc suplimentar oamenii injurati. Batranetea urateste mai mereu si nu doar pe exterior (bucuria fotografilor) ci si pe dinauntru. Mie, unu, mi-a placut sa fiu mic. Babele si paznicii unor locuri pe care le colindam erau favoritii gastii. Cu ultimii ne exersam sprintul. In preajma babelor eram fix ce visam sa fim vreodata: destepti – ca cine sa ne contrazica?, iuti – cine sa ne prinda?, voinici – ca n-apucau sa ne bata.
Tre sa fi fost de numa-numa sa stai pe o straduta, 2 porti de garaje fata’n fata si sa bubui mingea in tablele alea. Nu stiu daca e cineva de vina. Cred ca e cam aglomerat bolovanu asta.
Vero spus,
iunie 6, 2009 la 8:59 pm
Asta-mi aduce aminte de o scena pe care am vazut-o duminica trecuta:
In curtea bisericii din vecini e un cires. Un amarat de tiganus manca cirese – pe alea la care putea ajunge fara sa se catare in pom. Baba care vinde lumanari (si pe care pana atunci o credeam cumsecadenia in persoana) s-a dus la el c-o falca-n cer si cu una-n pamant: “Daca ti s-a facut de cirese, du-te si cumpara-ti din piata!”
Adrian spus,
iunie 7, 2009 la 2:29 pm
am ushuit si eu un copil dar l-am lasat intai sa faca paguba. As minti daca as spune ca nu regret ca n-am prevenit. Azvarlea cu pietre dupa caise. L-am urmarit 10 min ca o baba flaushata fiindca obisnuiesc sa fumez pe balcon si-mi tot ziceam: “jur ca urmatoarea piatra o sa-mi nimereasca masina”. Si-asa a fost, cu deosebirea ca a fost un cataroi; stiu ca n-au unde se juca de atatea masini blestemate si, in fine, iti dau dreptate; fiecare cuvintel de-al tau e si in amintirea mea;
dreamingjewel spus,
iunie 7, 2009 la 5:17 pm
@ inbalarii
Bine-bine dat atât de mulţi?
@ voicunike
Ei, nu vreau să am vreuna pe conştiinţă.
@ alas
Or erau amândoi buni portari, or erau amândoi slabi atacanţi, treaba e că nu dădeau în tablele de la uşile garajelor. Bubuitul pe care îl reclama cucoana era exclusiv bubuitul mingii pe asfalt.
@ Vero
În unele cazuri ăştia bisericoşi sunt cei mai crunţi şi mai departe de mila creştinească. Şi pe urmă, fiecare om mic vrea şi el să se simtă mare faţă de cineva.
@ Adrian
Ei, aruncatul cu pietre este un caz în care intervenţia chiar e justificată. Nu zic ca adulţii să nu îi aducă pe copii la ordine dar mă enervează când o fac absurd şi nejustificat.
Adrian spus,
iunie 7, 2009 la 5:18 pm
pai si-acum zici? daca stiam…; lasa ca te intreb data viitoare cand mai vad pe vreunul dornic de caise
feeria spus,
iunie 8, 2009 la 12:23 am
Da, si eu cred ca batranii de genul asta asa au fost toata viata lor… nu i-a acrit subit batranetea, desi vine si ea cu greutatile, regretele, tristetile ei. Nu ptoi sa te comporti chiar in halul asta, daca pana acum 20 de ani erai bland si stiai ce-i vorba buna; stiai ca copiii sunt copii, si ca dezmatul lor are un rost- la varsta lor.
Am avut si eu vecini din astia. Nici acum nu ii pot suporta- nici acum nu s-au schimbat! Nu pot sa-i iert pentu cate jigniri am inghitit de la ei, pentru ca ne permiteam sa ne jucam in spatele blocului, pe ciment, intre betoane, sau la unii dintre noi, acasa, si le duduiam lor in cap tavanul (prost crescuti, badarani, animale, bestii, you name it). Omului rau nu-i trebuie motiv sa te traga de guler si sa se rasteasca la tine. Simplul fapt ca existi e de ajuns. Niste oameni tristi cu sufletele amputate. Aia erau, aia au ramas.
Huo!
dreamingjewel spus,
iunie 8, 2009 la 12:46 pm
@ adrian
Ei, vezi, dacă nu ai întrebat preventiv, încă de când era caisul puiet? Oricum, a culege caisele cu pietre mi se pare o metodă excesivă.
@ feeria
Vai, de aia cu bătutul în tavan uitasem! Mie totuşi îmi place parcă mai mult să cred că pe oameni îi înrăiesc necazurile decât că aşa au fost ei, răi şi acri, de la început. Că în interpretarea mea mai aveau şi ei o şansă să fie cumsecade, chit că au ratat-o.
capricornk13 spus,
iunie 9, 2009 la 11:38 am
ce-mi place ca scrii exact de cretinii care ma scot si pe mine din minti; categoria asta a H.B.-urilor (hoaste batrane, plagiat dupa ileana vulpescu) scarboase care n-au alta treaba trebuie starpita cumva:)
dreamingjewel spus,
iunie 9, 2009 la 3:08 pm
Ei, mie mi-e grijă să nu mă transform cumva în această categorie mult-hulită. Deşi atunci nu voi mai avea asemenea griji, oricum.
ipo spus,
iunie 11, 2009 la 12:10 pm
De obicei astia erau oamenii care nu aveau copii, sau ai caror copii nu ii vedeai niciodata sa treaca pe la ei. De aia or fi asa acriti. Dar mi-e o groaza teribila sa n-ajung si eu asa la batranete. Deja ma transform incet-incet in genul de adult pe care il uram cu patos in adolescenta. Oricat de oribil ar fi, trebuie sa accept ca mai devreme sau mai tarziu o sa ma transform in tata.
Alas spus,
iunie 11, 2009 la 1:14 pm
Ion Ion nu e speriat de perspectiva asta, cred.
ipo spus,
iunie 12, 2009 la 11:58 am
Ion ala care e frumos?
voicunike spus,
iunie 11, 2009 la 7:19 pm
@ipo-intr-un fel sau altul cu virsta ai sa realizezi ca esti tributar genetic parintilor; cu totul neasteptat sa stii ca exista si un alt cuvint=schimbare!
Desi am avut o copilarie sa spunem interesanta eu am reusit sa-i dau copilului meu tot ce nu am avut parte pe vremea comunistilor! combate-ma!
ipo spus,
iunie 12, 2009 la 12:02 pm
Genetic + educatie, corect.
Cat despre lipsurile copilariei din perioada lui Ceausescu nu stiu ce sa zic. Copiii au nevoie de destul de putine ca sa fie fericiti. De fapt cred ca la copii fericirea e default mode. Ei simt mai putin lipsurile, o minge si un maidan pot sa fie acelasi lucru ca un PS3 si un TV de 102. Ideea asta mi s-a cam clatinat cand, la 28 de ani, am fost la DisneyLand!
Vero spus,
iunie 12, 2009 la 5:21 pm
Depinde in care dintre perioadele lui Ceausescu a fost copilaria aia. A mea s-a incheiat inainte de ‘80 si zau c-a fost o copilarie frumoasa!