El este cel despre care de obicei nu auziţi, fiindcă Hoţoaica este cea care face toate prostiile. Capucino este motanul meu birmanez, cu cei mai frumoşi ochi albaştri din lume, cu blana asortată cochet la numele pe care îl poartă. Are o pată de culoare albă drept în vârful cozii şi un canin spart. Veterinarul zice că are cam 9 ani. Nu ştiu mai bine, pentru că nu l-am avut de pui. L-am căpătat acum câţiva ani, când stăpână-sa l-a gonit pe scara blocului şi când mi-a fost adus de o prietenă, exasperată de repetatele mele tentative de a-i ademeni propriul ei motan birmanez în geantă, ori de câte ori mă duceam în vizită. Capucino este foarte curat, nemaipomenit de liniştit (în general) şi extrem de tandru. Îi place să se urce pe diverse dulapuri şi apoi să miaune până vin eu să îl iau în braţe şi să îl dau jos.

Bun, acesta este unul dintre personaje. Pe celălalt îl ştiţi: sunt eu.

Ei bine, anul trecut îmi cumpărasem o conservă de pateu de nisetru sau alt peşte d-ăsta de fiţe. Am mâncat-o eu în linişte dar n-am fost prea atentă cu cutia. Ca urmare, când am ajuns din nou în bucătărie, Capucino şedea liniştit pe masă şi se lingea cu aplicaţie pe bot, după ce hăpăise uleiul din cutie şi rămăşiţele de pateu care pluteau în el. M-a umflat râsul când l-am văzut ce satisfăcut arăta, i-am urat poftă bună şi mi-am văzut de ale mele. Pentru destul de puţin timp, fiindcă am remarcat, cu îngrijorare, cum motanul meu, din ce în ce mai nervos, se tot lingea pe bot, din ce în ce mai insistent, apoi pe labele din faţă, apoi din nou pe bot.

După două ore, în pragul isteriei, dădeam buzna în cabinetul veterinar, convinsă că animalul s-a intoxicat cu conserva. (Eu, pe de altă parte, mă simţeam bine, mulţumesc de întrebare). Doctoriţa, evident, când a auzit de conservă mi-a zis că oxizii din conservă în reacţie cu metalul şi nuştiu ce şi mă rog, deci, în fine, putea să fie ceva grav şi trebuia să aduc animalul la control.

M-am dus acasă, am făcut nişte greco-romane cu Capucino care nu voia să stea în geanta cu care îl transportam la veterinar. Între timp mi-am cumpărat cuşcă dar atunci n-o aveam şi treburile decurgeau astfel: cu o mână înhăţam ditamai animalul, care se zbătea ca un ghem de şerpi, cu alta ţineam geanta ca să pot să îl îndes în ea şi cu cea de-a treia dădeam să închid fermoarul genţii, ocazie cu care observam că nu am decât două mâini. Buuun. Am îndesat motanul în pisicobuz şi hait cu el la medic.

Tipa îl scoate din geantă – că după ce acasă nu voia să intre, aici nu voia să iasă, logic – şi îl pune pe masă. Aflu, cu această ocazie, şi vă spun şi vouă, că dacă pupilele pisicii reacţionează la lumină, atunci nu e intoxicaţie.

Ce avea, atunci? Păi ce să aibă, nimic! Numai că pateul de peşte mirosea, evident, foarte puternic, iar motanul, dând să se spele pe bot, îşi întinsese uleiul pe labele din faţă, apoi şi pe piept, şi, cu cât mirosea mai puternic, cu atât încerca mai insistent să se spele şi cu cât se spăla mai insistent întindea uleiul şi mai tare pe blană. Şi, evident, mirosea şi mai puternic.

Lucru de care mi-aş fi putut da şi eu seama dacă n-aş avea rinită cronică, din care cauză simţul mirosului îmi este serios afectat. Ceea ce este o binecuvântare vara la metrou dar, iată, nu şi în cazul relatat aici.

Cred că au râs veterinarii de mine o lună.

Buuun. Deci aşa m-am făcut eu de râs din cauza lui Capucino. Voi cum v-aţi făcut de râs de dragul animăluţelor voastre? Că doar n-oi fi eu singura pisicopată…