Pisicuţa mea, Hoţoaica, nu înţelege cum pot să mănânc fructe atâta timp cât pe afară, chiar la nivelul balconului, zboară o grămadă de vrăbiuţe zemoase. Adulmecă fructele nedumerită, se retrage, apoi se gândeşte că, dacă mănânc eu, o fi bun, aşa că mai adulmecă odată şi miaună întrebătoare. Oricât şi-ar munci căpşorul, după părerea ei, o nectarină nu face cât o vrăbiuţă. S-a oferit chiar să îmi prindă şi mie una. Tot ce ar trebui să fac ar fi să destup gaura aia pe care domnişoara a scormonit-o cu gheruţele la baza balconului.

Îi explic că nu o să fac aşa ceva, pentru că îmi plac vrăbiuţele.

- Şi mie, mă asigură ea cu nevinovăţie.

Uneori suspectez că nu e chiar atât de naivă pe cât pretinde. Pe de altă parte, drăguţa de ea are abia doi ani şi a dus o viaţă numai răsfăţuri, între mine şi Capucino, aşa că e posibil. Îmi aduc aminte cum am încercat să îi explic ce e ăla câine şi a fost absolut şocată că pe lume există făpturi care să vor să facă rău pisicilor. A şi avut coşmaruri o perioadă. Şi tot nu sunt eu prea sigură că a priceput: am impresia că, în minţişoara ei, un câine e un fel de asiprator dar cu colţi şi cu ceva mai multe picioare (aspiratorul fiind lucrul de care se teme cel mai tare).

Altminteri nici vorbă să îi satisfac cerinţele, după ce anul trecut am salvat o vrabie din botul ei, că de aia am astupat orificiul ăla din balcon. Vaca aia de vrabie se aşzese pe marginea balconului, pe partea din afară, iar pericolul cu colţi a intrat în acţiune. Ca urmare, la ora opt precis dimineaţa, săream din pat ca racheta, alertată de un chirăit disperat care se auzea din balcon. În secunda următoare, săream înapoi în pat, ca racheta, chirăind eu însămi: “Iiii! Ieşi cu mortăciunea aia din cameră!”, pentru că Hoţoaica apăruse de pe balcon, mândră nevoie mare, cu vrabia atârnându-i în bot ca un trofeu. Noroc că biata pasăre era doar speriată: Hoţoaica nu o omorâse pentru că plănuia să se joace mai întâi cu ea, numai că eu i-am confiscat jucăria.

Deci s-a terminat cu happy end. Pentru vrabie, nu pentru Hoţoaica. Deşi biata vrabie a trebuit să facă probabil psihoterapie pentru că a trecut prin ceva traumatizant: zbura şi ea simţindu-se în deplină siguranţă, la nivelul etajului 8, când a fost înhăţată de ceva mare, cu colţi, gheare şi mustăţi care, dacă ar exista vreun pic de bun simţ pe lume, nu ar trebui să se afle la înălţimea aia.

Şi de atunci mă tot bate Hoţoaica la cap cu vrăbiuţele.