08.04.08
De ce naiba suntem atât de proşti?
Azi am ieşit cu frate-meu la o bere. Pentru că uneori nu sunt Dreaming Jewel, ci Drinking Jewel şi am auzit eu de la medici că pe caniculă trebuie să bei lichide. Chestia e că frate-meu, fiind student şi boem, a întârziat cam 20 de minute, în timp ce eu am ajuns mai devreme.
Ca urmare, am scos frumos cartea din geantă şi m-am pus pe o bancă lângă fântâna de la Arhitectură. Mai citeam, mă mai uitam la porumbei, mai citeam, mă mai uitam la porumbei. Era un gagiu porumbel care îşi dădea sufletul să cucerească o porumbiţă. Îşi umfla penele de pe gât şi îşi înfoia coada de mătura pe jos cu ea, în timp ce tot încerca să îi taie calea. Ea se prefăcea că nu îl vede şi tot schimba direcţia, iar el se chinuia să recupereze şi să fie în acelaşi timp atât de ţeapăn şi de solemn că m-a umflat râsul. Ştiţi cât de greu este să alergi după o gagică la pas, pentru că natura nu a făcut porumbeii sprinteri, şi să mai încerci în tot acest timp să îţi ţii şi guşa umflată?
În fine, ideea este că, mai cu cartea, mai cu porumbeii, m-am distrat pe cinste până când a apărut frate-meu.
La un moment dat, în timp ce aşteptam, m-am gândit că, dacă aş fi aşteptat un iubit şi nu un frate, nu aş fi fost nici pe departe atât de relaxată. M-aş fi enervat că întârzie. M-aş fi gândit probabil că asta înseamnă că mă umileşte, că nu mă respectă, că nu mă iubeşte, că nu dă doi bani pe mine. Că nu se grăbeşte să mă vadă. Aş fi simţit stânjeneală la gândul că arăt ca o caraghioasă părăsită şi toată lumea face mişto de mine, în timp ce aşa, stând cu cartea în poală şi râzând de porumbel, nu m-am simţit nicio clipă nefiresc. Pentru că eu ştiam că nu aşteptam un iubit. Dovadă, dacă mai e nevoie, că ne-o facem noi cu mintea noastră şi nu cei din jur, care puteau oricum să îşi imagineze că sunt o părăsită.
Şi am ajuns să mă întreb: de ce naiba suntem atât de idioţi? De ce nu ne deranjează să aşteptăm un frate sau un prieten dar ne crizăm în mod existenţial când iubitul sau iubita întârzie? De ce ne simţim insultaţi? De ce simţim nevoia să ne înfuriem, să facem reproşuri, să marcăm puncte, să nu lăsăm de la noi chestia asta (care de fapt e un mărunţiş)? De ce apar aceste orgolii inutile? (Şi de ce ne încăpăţânăm în ele şi nu în alea cu adevărat utile). De ce aceste jocuri stupide? De ce este atât de important să recurgi la asemenea strategii, să pari o cucerire greu de obţinut şi de păstrat? (Şi nu este vorba despre femei, pentru că şi bărbaţii au strategiile lor de a se lăsa greu, doar că diferă pe ici pe colo).
De ce nu putem să vedem cine suntem, şi eu, şi tu, şi să vedem ce putem face din asta? Să începem o minunată explorare a ceea ce putem fi împreună, a ceea ce putem aduce ca adaos unul altuia?
Aş vrea să fac tabula rasa din reflexele mele şi să încep de la zero. Poate aş reuşi să judec altfel decât în clişee.
P.S. Acum, retrospectiv privind, îmi dau seama că mama natură, parşivă, se ţine de metafore, şi că îmi dăduse deja răspunsul la întrebare încă dinainte să o formulez, prin jocul perechii de porumbei, în care ea se lăsa greu şi el îşi arăta pectoralii. Aşa e în natura fiinţelor vii, este totul numai mofturi şi ritualuri de curtare, până şi florile sunt nişte amanşi îmbufnaţi, care corespondează numai prin intermediul albinelor.
P.P.S. Ştiu ce vreţi să aflaţi. Nu, nu ştiu dacă porumbelul i-a tras-o porumbiţei, pentru că frate-meu a ajuns într-un final.
bukakke spus,
august 4, 2008 la 10:31 pm
De ce nu putem? Nu putem pentru că fiecare dintre noi suntem o sumă de complexe. Nu din orgoliu te superi pe ființa care nu mai vine, nu dintr-un moft 10 minute ți se par 50. Totul se rezumă la câtă încredere ai în tine însuți și la cât de bine cunoști persoana în cauză. Cu cât o cunoști mai bine cu atât jocul porumbeilor este mai interesant. Cu cât ai mai multă încredere în tine cu atât timpul așteptării este mai scurt.
P.S. Au și ritualurile de curtare rostul lor. Presupun că este vorba despre perpetuarea speciei, evoluție, selecție naturală, gene, cromozomi, hormoni și alte năzbâtii d-astea.
P.S.S. Porumbeii sunt monogami. Chiar dacă sunt monogami și secunosc de-o viață și și-au tras-o de nenumărate ori, ritualul de împerechere rămâne neschimbat. Probabil că și-au tras-o când nu te uitai tu.
dreamingjewel spus,
august 4, 2008 la 10:33 pm
Haaaa
Tocmai îţi răspundeam la celălalt comentariu. Ce tare!
N-am nimic împotriva jocurilor atâta timp cât ele sunt asumate de ambii parteneri ca jocuri. Şi nu ca nişte chestii serioase, de genul lupta pentru pistol. Adică, să ştii că la final nimeni nu moare şi toată lumea merge acasă, unde e orez cu lapte.
bukakke spus,
august 4, 2008 la 10:46 pm
Asta cu lupta pentru pistol mă enervează și pe mine. “Hai să vedem care e cel mai tare din parcare”. Chestia asta chiar nu merge într-o relație amoroasă. La dracu! Ori ne iubim, ori concurăm. Din două una.
)
Vezi că tocmai ți-am răspuns dincolo
motanes spus,
august 4, 2008 la 10:58 pm
Eu zic că răspunsul l-ai dat tu când te-ai întors la porumbei.
Da’ m-am băgat în seamă ca să-ţi dau dreptate. Ca să zici tu acum că ai avut dreptate. Probabil că ai. Ori că ne-am înşelat cu toţii.
dreamingjewel spus,
august 4, 2008 la 11:07 pm
Păi da, asta e problema. Bărbaţii sunt condiţionaţi să nu cedeze supremaţia care datează de pe vremea peşterilor iar femeile să o reclame pe a lor în numele egalităţii de şanse. Vrem să dominăm în numele egalităţii, cât e de ciudat! Şi unii şi alţii suntem condiţionaţi prin educaţie, prin filme şi muzică, prin valorile anturajului, pentru o competiţie în scopul supremaţiei în cuplu, pe ideea că, după ce am dobândit-o, sigur că putem să îl iubim în toată voia pe celălalt. Ceea ce e o idioţenie: când eşti condiţionat întru competiţie şi câştig, cum poţi să iubeşti pe cineva pe care l-ai învins?
Iar eu, în naivitatea mea, îmi imaginez că ar putea fi altfel, că doi oameni s-ar putea completa reciproc. De aia locuiesc cu pisicile.
Asta nu se vrea a fi o postare în care eu cea imaculată îmi plâng de milă în acesată lume crudă. Am făcut şi eu partea mea de greşeli. Dacă oi avea chef, poate o să scriu despre ele odată. Sau nu.
dreamingjewel spus,
august 4, 2008 la 11:09 pm
@motanes
Probabil că mama natură este cea care are dreptate dar eu am o problemă de insubordonare când regulile nu îmi convin. Chiar dacă e pentru o cauză pierdută.
bukakke spus,
august 5, 2008 la 8:41 am
Competiţia în cuplu este contraproductivă. Nu e nici măcar funny. E o prostie atât de mare încât atunci când apare cuplul se destramă.
inbalarii spus,
august 5, 2008 la 3:00 pm
pentru că ne place să ne complicăm existenţa, şi să facem din lucruri simple lucruri complicate.
dreamingjewel spus,
august 5, 2008 la 3:13 pm
Păi şi atunci hai să nu mai fim, dar oare se poate?
inbalarii spus,
august 5, 2008 la 3:32 pm
în mod sigur.
capricornk13 spus,
august 8, 2008 la 12:18 pm
@dreaming jewel: nu sunt de acord intru totul cu parerile de mai sus, competitia nu este prin definitie contraproductiva intr-un cuplu, depinde la ce fel de competitie ne referim; lupta prosteasca gen cine ‘il face’ mai tare pe celalalt, cine alearga dupa cine, qui baise et qui tend la joue e nashpa, si duce la dezastru pe termen lung; insa pe termen scurt intretine focul; competitia la modul ca vreau si eu sa invat lucrurile pe care tu le stii iar eu nu pentru a fi la acelasi nivel si a ne putea bucura impreuna de ele si discuta competitiv despre ele mi se pare ok
dreamingjewel spus,
august 8, 2008 la 12:23 pm
Păi cred că aceia care dezaprobau competiţia se refereau exact la lupta prostească, din orgoliu, nu la ceea ce înţelegi tu prin competiţie. Până la umră, de fapt vorbim diferit dar gândim la fel. Ceea ce descrii tu drept competiţie este un gen de relaţie în care cei doi se completează sau se îmbunătăţesc unul pe altul, adică exact ceea ce încercam şi eu să spun. Din păcate, mă tem că este mult mai răspândit celălalt tip de competiţie, de gen lupta pentru pistol, cum spune bukakke şi, când ăsta e spiritul, cel care pierde se oftică şi tot aşa.
capricornk13 spus,
august 8, 2008 la 12:25 pm
plus ca e o chestiune de a nu ramane in inferioritate in lucruri care sunt importante pentru celalalt; oricat ai merge de departe cu ‘completarea’ despre care vorbesti, unui barbat care arata continuu ca scos din cutie nu-i va placea niciodata o femeie sleampata si cu manichiura neglijata; unei femei cultivate, care are ca hobby-uri lectura, arta, filmul, calatoriile, nu-i va placea niciodata nea gica de la scularie care este vag alfabetizat; unui business-man nouveau riche nu-i va placea niciodata o feminista hippie cu sandale de trekking, haine atarnand, margele in par si bidinea la subsuoara; pot continua cu exemplele, dar sunt convinsa ca intelegi ce vreau sa spun:) pana la urma competitia este cu tine insuti/insati, nu cu celalalt, iti doresti sa fii perfect pentru ea/el pentru a-i cuceri sau pastra iubirea…nu?
bukakke spus,
august 8, 2008 la 3:23 pm
@capricornk13: Păi tocmai de aia nici nu formează cupluri ăştia. Ideea e să se potrivească/completeze. Pe de altă parte există şi cupluri din astea “asimetrice” oricât de stupid sau absurd ţi s-ar părea ţie.
Concurenţa în cuplu nu face bine în nici un fel. În cuplu oamenii nu concurează ci se susţin reciproc. Lucrurile se fac împreună. Etc şi şamîdî. Asta e şi ideea.