Ar trebui să fie 11 porunci şi nu 10. Şi a 11-a ar trebui să fie la fel de importantă ca şi obligaţia de a-ţi cinsti părinţii, de a nu fura, de a nu ucide şi tot aşa până la zece.

Cea de-a unsprezecea poruncă ar trebui să sune aşa:

“Să nu faci cu voie rău celui ce te iubeşte, pentru că el stă dezarmat în faţa ta”.

Nimeni nu ne poate răni mai rău decât cei pe care îi iubim, pentru că din partea lor ne doare cel mai tare. Nimeni nu ne poate face un rău mai mare decât prietenii, pentru că ei ne ştiu cel mai bine vulnerabilităţile.

Să faci rău cuiva care nu poate riposta în niciun fel, pentru că nu ţi-ar clinti niciun fir de păr din cap, pentru că, dacă te-ar răni cu vorba sau cu fapta, tot pe el l-ar durea, ei bine, mie asta mi se pare una dintre cele mai abjecte forme de laşitate. Iar pentru cei care o fac în mod repetat ar trebui inventat un Iad special. Este ca şi cum ai tot trece o răzătoare peste o rană numai carne vie. Este ca şi cum ai ucide dar nu omul, ci sufletul său sau încrederea sa în oameni. Şi nu, nu-iadevărat că tot ce nu te ucide te întăreşte, asta e doar o consolare cu care ne amăgim când dăm de necazuri.

**

Asta mi-a trecut prin cap în timp ce şedeam la o tacla pe un blog. Ocazie cu care mi-am amintit o mică scenetă care m-a enervat la vremea respectivă.

Eram într-un local şi, la masa de alături, era un cuplu de liceeni. Aşa, la vreo 16-17 ani aş zice. Ea se învăluise într-o tăcere îmbufnată, de n-a deschis gura toată seara decât pentru răspunsuri monosilabice, în timp ce el nu mai ştia cum să îi intre în voie. Ea era frumuşică şi conştientă de asta (nu la modul ostentativ), el era urâţel şi probabil la fel de conştient de asta. Se tot străduia s-o îmbuneze, îi vorbea, gesticula, o mângâia pe mână, îi cerşea un zâmbet cât de mic, parcă era un căţel care vine să cerşească cu urechile pe spate şi cu coada între picioare. Scria pe el atât de clar “fraier sincer şi îndrăgostit”, de mi se rupea inima văzând cât de dezarmat era în faţa botoşeniei ei autosuficiente.

La final, el a cerut un desert şi o tot îmbia şi pe ea cu linguriţa să mănânce, gusta el şi îi povestea că e bun, o ademenea din nou cu linguriţa, încerca o biată glumă şi zâmbea crispat. Ea nimic. Muierea dracului a reuşit să fie botoasă până şi când s-au sărutat, şi după ce s-au sărutat şi, când au plecat, tăcea mai botos ca oricând.

În faţa atâtor talente, îmi venea să mă scol şi să o plesnesc! Dacă tot eşti aşa de supărată, de ce pula mea ai mai ieşit cu el în oraş?!!! Mă rog, răspunsul e evident: dacă stătea acasă nu putea să îl perpelească pentru crima imaginară pe care sărmanul ar fi comis-o, chipurile…

Sigur, ăsta e un exemplu soft dar ştiţi bine că lucrurile pot merge muuult mai departe.

De-aia zic: ar trebui să fie o a unsprezecea poruncă pe tema asta.