Au fost odată doi deţinuţi. Şi nu orice fel de deţinuţi, ci unii dintre cei mai ghinionişti deţinuţi din istorie.

De fapt, istoria nu ne spune cine erau ei şi ce făcuseră de ajunseseră deţinuţi (sau cel puţin sâmbăta trecută nu ne-a spus pentru că la Râşnov nu era niciun ghid, aşa că ştiu doar ce am citit şi eu pe pereţi). Dar, pe la 14oo şi ceva mărunţiş, cei doi domiciliau în beci la Râşnov, cu mutaţia făcută pe viaţă. Cum pe vremea aia nu se sinchisea nimeni de drepturile omului – acestea constând cam în cât îşi putea lua omul singur, prin forţa armei – nici vorbă de schimburi de prizonieri.

Acuma, cetăţii i se întâmpla destul de des să fie luată cu asalt şi principala grijă a oamenilor, în caz de asediu, era aceea că rămâneau fără apă. Ca urmare, le-au promis celor doi că le acordă libertatea dacă sapă o fântână în interior.

Cetatea era, după cum se vede, cocoţată pe ditamai dealul şi, dacă era ceva de care nu ducea lipsă, apăi aia era stânca. (Eu, de fapt, mi-am cumpărat aparat foto şi astea-s primele mele poze, de aia caut tot felul de pretexte ca să mai pun câte una pe undeva).

Cum pe vremea aceea cel mai avansat instrument de săpat care se găsea în vale, la Bricostore, era probabil târnăcopul, celor doi le-a luat 17 ani ca să sape o fântână, adâncă de 146 de metri.

(Mie mi se pare cam nepractic să pui numai doi deţinuţi la săpat şi să aştepţi după ei 17 ani să îşi termine treaba, timp în care tu urci apa cu sacaua tocmai din vale dar de! dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Or fi fost singurii doi prizonieri pe care îi aveau?).

Oricum, 17 ani echivalează cu ispăşirea unei condamnări pentru omor şi îţi poţi pune întrebarea ce naiba mai faci cu libertatea după 17 ani, pentru că mare lucru din viaţa ta nu prea-ţi mai rămâne, şi nici tânăr nu mai eşti ca să faci ce vrei cu ea.

Pe de altă parte, să nu fi avut speranţa eliberării de care să se agaţe, probabil că n-ar mai fi trăit 17 ani în închisoare. La ce bun?

Totuşi, când speranţa ta arată aşa:

… înseamnă c-ai avut o viaţă tare tristă!

Doi oameni, probabil tineri încă dacă au avut forţa să sape în stâncă 17 ani. Prizonieri într-o ţară străină, fără şansă de răscumpărare. Sângele, forţa vitală, visele îi împingeau să nu se resemneze. Cum ar fi putut să nu spere, când fiecare fibră din ei mustea de energie? Uitându-se la solul stâncos şi spunându-şi: “Da, o să fie greu. Dar o să răzbim”.

Trecerea timpului. Refacerea calculelor zgâriate pe zidul celulei. Nu, nu terminăm în doi ani, dar poate în cinci… Să vezi ce or să se mire când o să ne întoarcem. Poate m-a aşteptat totuşi… Viaţa cetăţii, desfăşurându-se pe lângă ei indiferentă, vieţile banale ale unor oameni banali dar atât de demne de invidie, aceste vieţi, pentru că oamenii erau liberi.

Noi calcule zgâriate pe zidurile umede, alţi ani adăugându-se celor deja socotiţi. Biciuirea, în butuci, pentru vreun gest de revoltă şi disperare, pentru tentativa de a ascunde vreo piatră cu un capăt ascuţit sau pur şi simplu pentru că săpăturile durau prea mult. Vreun alt asediu, poate, îndurat deopotrivă cu dorinţa de a fi eliberaţi şi cu teama de a nu fi ucişi de-ai lor.

Prietenia cu unii dintre ostaşi. Zilele de iarnă, pierdute pentru că se întuneca devreme sau pentru că era prea frig ca să se poată săpa. Deznădejdea. Nu o să terminăm niciodată, nu o să plecăm niciodată, o să murim aici săpând degeaba la fântâna asta. Sau poate că o să o terminăm şi or să ne râdă în nas.

Şi apa! Miracolul apei! Aşteptată, negăsită, dorită, adulmecată în zadar, uneori năzărindu-se, în chip de Fata Morgana, de sub tăişul târnăcopului, alteori susurând în vise atât de reale încât trezirea la realitatea bolovănoasă şi aridă este o adevărată durere!

Certurile. Eu de mâine nu mai sap, n-are rost! Ba da! Ba nu! Ba ai să sapi cu mine, vrei să murim amândoi, nu mă împiedici tu pe mine să plec de-aici pentru că te boceşti ca o femeie!

De la un moment încolo, reîntoarcerea nu şi-ar mai avea niciun rost. A trecut prea mult. Îi cunoşti mai bine pe aceşti străini decât pe ai tăi. Cam tot atunci renunţi la amintiri, nu le mai laşi să te bântuie decât uneori, în vise. Câte una, perfidă, te mai înjunghie din când în când, când nu te aştepţi.

Ce te poate împiedica să nu arunci dracului târnăcopul după cinci sau zece sau treisprezece ani, când se părea că apa nu avea să mai apară vreodată?

Nici nu mai ştii de ce sapi, ca să fii liber, să nu mai fii în lanţuri, dar când te gândeşti la libertate nu ţi-o poţi imagina altfel decât fiind aici, printre locuitorii cetăţii. Atunci ştii că te-au învins definitiv. Dar continui să sapi pentru că trebuie să faci ceva cu zilele tale. Ajungi să-ţi doreşti doar să vezi apa, să ştii că nu te-ai chinuit în zadar. Şi, într-o zi, după 17 ani, ea apare.

Mai departe, cine ştie ce s-o fi întâmplat? I-or fi eliberat? Tare mă tem că nu. Meşterul Manole era de-al casei, nu era străin, duşman şi prizonier şi tot a păţit-o…

(Tradiţia zice că dacă arunci o monedă în fântâna aia de trei lulele de la Castelul Bran ţi se îndeplineşte nuş ce dorinţă. Dar dacă arunci o monedă în fântâna asta al cărei fund nu se vede, ce se întâmplă? Şi cine oare îţi răspunde?)