07.10.08
Două poveşti cu cerşetori şi nicio morală
Azi, la metrou, pe scaunul de lângă mine stătea o măicuţă. La staţia următoare urcă (vorba vine, că în metrou nu urci, ci practic păşeşti) un pui de cerşetor maro-scoarţă, se pune în genunchi şi începe să ne urle obişnuita litanie cu viaţa grea, lumea rea, mama bolnavă, bucata de pâine* şi dacăaveţişidacăputeţiaşasăvajutedumnezeu. Io pun ochiu pe călugăriţă şi îmi zic: “Ia să văd, îi dă?” (Ştiind pe de o parte că Biblia zice să dai săracilor, cunoscând pe de altă parte ataşamentul pe care unii oameni ai bisericii îl au faţă de bani şi – nu în cele din urmă – întrebându-mă sincer dacă Iisus i-ar fi încadrat sau nu la categoria săracilor pe breslaşii cerşitului la metrou. Funcţie de toate astea, eu mă aşteptam să nu îi dea dar speram că o să mă surprindă plăcut).
Ăla micu, care, spre deosebire de mine, nu ajunsese decât la prima parte a raţionamentului, avea aşteptări mari de la călugăriţă, drept pentru care s-a postat în dreptul ei, da degeaba! Nu i-a dat!
***
Acum vreun an, două echipe de oropsiţi ai sorţii s-au trezit într-un oareşcare conflict de interse, tot la metrou. În sensul că ologul în scaun cu rotile şi împingătorul lui s-au urcat pe la un capăt al vagonului iar un frate cu surioara mai mică (şapte-fraţi-acasă-mama bolnavă-tata mort) pe la celălalt. Şi unde nu mi-ţi începe de la ambele capete ale vagonului o cacofonie pe multiple voci de-ţi venea să îi ceri mecanicului să îţi deschidă uşa la primul stop că tu vrei să cobooooori!
Situaţie nasoală pentru artişti, că se sabotau reciproc. S-au prins şi ei de asta aşa că au tăcut. Marea confruntare a avut loc la uşa din mijlocul vagonului, unde ologul, un moş, s-a răstit la orfani să-i piară din cale. Băiatul – tare pe poziţii (că oricum nu putea să coboare). Puştoaica s-a lipit de el şi tăcea. Era o păpuşică de-a dreptul, cu nişte ochişori mari şi cu un păr numai zulufi, desculţă şi cu un strat de jeg care, dacă se mai aduna puţin, putea să-i ţină şi de cald. Ologul, după ce s-a mai uitat niţel chiondorâş la copii, a început să-l întrebe pe băiat de una, de alta, de unde vine, ce-i cu părinţi lui. Şi, la final, înainte să coboare în staţie, a băgat mâna în buzunar şi a scos o bancnotă de zece lei (vechi) şi le-a dat-o.
Asta a fost prima şi ultima dată când am văzut un cerşetor dând pomană altuia!
***
Acuma, în ciuda antitezei evidente, chiar n-am urmărit să trag o concluzie ieftină. Sunt două întâmplări pe care le-am observat. Cerşetorul o fi fost pedofil, călugăriţa o fi fost săracă, iar Iisus când zicea să dai nevoiaşilor sigur nu intenţiona să îi îmbogăţeşti pe patronii acestora. Aşadar, să tragă fiecare ce concluzie îi place!
motanes spus,
iulie 15, 2008 la 11:32 pm
Cu *ne*morala aia m-ai dat peste cap. Acum mi-ai dat de gândit. Că eu ziceam repede ceva… Da’ aşa… am căzut pe gânduri
dreamingjewel spus,
iulie 16, 2008 la 1:40 pm
He-he, păi ce, credeai că viaţa e aşa simplă?
Eu aşa păţesc de multe ori. Atâta despic firul în patru încât nu mai reuşesc să judec pe nimeni (ceea ce , poate, nu e neapărat rău).
P.S. Azi am văzut un bătrân sărac care dădea o aripă de pui unui maidanez (care nu era al lui). Uneori îmi plac oamenii tare de tot!
Recomandare pe bune « Bârlogu’ lu’ Motanes spus,
iulie 16, 2008 la 7:04 pm
[...] Două poveşti cu cerşetori şi nicio morală [...]
dreamingjewel spus,
iulie 17, 2008 la 1:05 pm
Well, Motănimea-Voastră, chiar nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru recomandare. Ca urmare, o să vă zic pur şi simplu “mulţumesc!”
ABS spus,
iulie 17, 2008 la 4:18 pm
Da, greu de aruncat cu piatra in toata gloata cersetorilor.
Acum vreo 2 luni am vazut o scena care m-a induiosat… un homeless care manca un hamburger sau ceva de genul asta, primit probabil de la cineva. Avea 2 pisici cu el, pareau sa fie ale lui… si le dadea si lor cate o bucatica.
…E adevarat, faza a fost in Paris… dar oamenii sunt de multe feluri peste tot.
dreamingjewel spus,
iulie 17, 2008 la 9:59 pm
Eu am văzut de astea şi în România dar mai de mult. Era un copil al metroului care avea nişte felii de parizer şi dădea şi căţelului lui. De aia eu, de obicei, le dau când îmi cer…
Cristian spus,
august 3, 2008 la 10:28 pm
Eu nu dau celor care cersesc din principiu (sa se duca sa munceasca!) si din cauza prea multelor informatii din surse sigure cu privire la veniturile reale obtinute din cersit – ca o mica idee, un cersetor cu vechime in bransa dintr-unul dintre orasele in care am locuit avea 3 (trei) apartamente inchiriate pe langa cel in care locuia el. Cumpar din cand in cand cd-uri de la cei care canta in formatie la metrou sau le dau bani celor care fac macar efortul de a canta intr-adevar piese intregi si mai variate, nu numai acorduri.
dreamingjewel spus,
august 4, 2008 la 10:49 pm
Uneori raţionez şi eu ca tine şi nu le dau, dar apoi mi se face milă de câte unul şi alunec din nou în graniţele mele. Am văzut odată un copil la metrou, avea vreo patru ani cred şi cearcăne la ochi. Genul ăla de cearcăne care se sapă în obraz, nu care se fac imediat sub ochi. Eu sufăr de insomnii dar nu am cearcăne de-alea! E un fel de şantaj: dacă nu le dau probabil iau o mare cafteală de la ăia care îi patronează iar dacă le dau oricum nu le rămân lor banii.
Cât despre muncă, aici ar fi mai mult de discutat iar eu acum sunt chiar obosită. (Deci presupun că în noaptea asta nu o să am insomnii, totuşi).
Anonim spus,
septembrie 8, 2008 la 12:33 pm
e naspa