07.31.08
Ce îmi poate strica ziua pe bune
Să mă trezesc cu două ore mai devreme decât de obicei ca să plec în delegaţie, să fiu gata îmbrăcată, machiată, coafată şi cu cafeaua băută la ora pe care am stabilit-o pentru plecare şi să mă sune colegul meu ca să mă anunţe că s-a amânat pentru mâine la aceeaşi oră!
Ceea ce înseamnă că şi mâine trebuie să mă trezesc cu două ore mai devreme decât de obicei, să fiu gata îmbrăcată, machiată etc… Arghhh!!!!
That really pissed me off! Bag repede un BD să îmi treacă.
Pe voi ce v-a enervat azi?
A unsprezecea poruncă
Ar trebui să fie 11 porunci şi nu 10. Şi a 11-a ar trebui să fie la fel de importantă ca şi obligaţia de a-ţi cinsti părinţii, de a nu fura, de a nu ucide şi tot aşa până la zece.
Cea de-a unsprezecea poruncă ar trebui să sune aşa:
“Să nu faci cu voie rău celui ce te iubeşte, pentru că el stă dezarmat în faţa ta”.
Nimeni nu ne poate răni mai rău decât cei pe care îi iubim, pentru că din partea lor ne doare cel mai tare. Nimeni nu ne poate face un rău mai mare decât prietenii, pentru că ei ne ştiu cel mai bine vulnerabilităţile.
Să faci rău cuiva care nu poate riposta în niciun fel, pentru că nu ţi-ar clinti niciun fir de păr din cap, pentru că, dacă te-ar răni cu vorba sau cu fapta, tot pe el l-ar durea, ei bine, mie asta mi se pare una dintre cele mai abjecte forme de laşitate. Iar pentru cei care o fac în mod repetat ar trebui inventat un Iad special. Este ca şi cum ai tot trece o răzătoare peste o rană numai carne vie. Este ca şi cum ai ucide dar nu omul, ci sufletul său sau încrederea sa în oameni. Şi nu, nu-iadevărat că tot ce nu te ucide te întăreşte, asta e doar o consolare cu care ne amăgim când dăm de necazuri.
**
Asta mi-a trecut prin cap în timp ce şedeam la o tacla pe un blog. Ocazie cu care mi-am amintit o mică scenetă care m-a enervat la vremea respectivă.
Eram într-un local şi, la masa de alături, era un cuplu de liceeni. Aşa, la vreo 16-17 ani aş zice. Ea se învăluise într-o tăcere îmbufnată, de n-a deschis gura toată seara decât pentru răspunsuri monosilabice, în timp ce el nu mai ştia cum să îi intre în voie. Ea era frumuşică şi conştientă de asta (nu la modul ostentativ), el era urâţel şi probabil la fel de conştient de asta. Se tot străduia s-o îmbuneze, îi vorbea, gesticula, o mângâia pe mână, îi cerşea un zâmbet cât de mic, parcă era un căţel care vine să cerşească cu urechile pe spate şi cu coada între picioare. Scria pe el atât de clar “fraier sincer şi îndrăgostit”, de mi se rupea inima văzând cât de dezarmat era în faţa botoşeniei ei autosuficiente.
La final, el a cerut un desert şi o tot îmbia şi pe ea cu linguriţa să mănânce, gusta el şi îi povestea că e bun, o ademenea din nou cu linguriţa, încerca o biată glumă şi zâmbea crispat. Ea nimic. Muierea dracului a reuşit să fie botoasă până şi când s-au sărutat, şi după ce s-au sărutat şi, când au plecat, tăcea mai botos ca oricând.
În faţa atâtor talente, îmi venea să mă scol şi să o plesnesc! Dacă tot eşti aşa de supărată, de ce pula mea ai mai ieşit cu el în oraş?!!! Mă rog, răspunsul e evident: dacă stătea acasă nu putea să îl perpelească pentru crima imaginară pe care sărmanul ar fi comis-o, chipurile…
Sigur, ăsta e un exemplu soft dar ştiţi bine că lucrurile pot merge muuult mai departe.
De-aia zic: ar trebui să fie o a unsprezecea poruncă pe tema asta.
07.29.08
Autodenunţ
Subsemnata Dreaming Jewel mă autodenunţ că astăzi am făcut prostii cu banii după cum urmează:
- am dat buzna la Librăria Nautilus cu fix o jumătate de oră înainte de închidere, m-am agitat prin ea ca o muscă bezmetică şi am plecat de acolo cu trei cărţi de Steven Erikson, una de Mc Master Bujold şi TOATĂ seria de benzi desenate Sandman a lui Neil Gaiman (serie după care tânjesc de vreo trei ani).
- am făcut praf 670 de RON adică şase milioane şi restul de lei vechi.
- acuma stau turceşte în pat, cu toate cărţile împrăştiate în jur, şi nu îmi pot imagina ceva care să mă supere!
Litoralul chinezesc
Şi noi zicem că la Mamaia e aglomeraţie… Păi ia uitaţi-vă aici! Practic oamenii ăştia nici nu ajung să înoate în mare, ei înoată în chinezi! (Asta o fi însemnând să înoţi în Marea Galbenă?).
Mi se pare cumva de speriat cât de ordonaţi stau până şi la plajă
Omuleţii galbeni cu colaci şi mai galbeni
Câteva definiţii
Iubire – Sora mai frumoasă a nebuniei.
Prietenie – E atunci când ţii minte toate micile minciuni inutile pe care ţi le spun prietenii tăi despre ei, în aşa fel încât să nu te dai de gol niciodată că ştii adevărul, ca să nu-i faci să se simtă prost.
Pisici – Antidepresive fără reţetă.
Libertate – Ceva prea adesea confundat cu singurătatea.
Singurătate – Invers (evident, de către alţii).
Despărţirea perfectă – Oximoron. Nu există despărţire perfectă pentru că despărţirea în sine este o imperfecţiune, imperfecţiunea unei relaţii.
Duşmani – O lipsă pe care nu o regret.
Somn - O binemeritată pauză de tine însuţi. Pe care o să o iau chiar ACUM!
Gânduri amărui
Gustul libertăţii
Uneori te uiţi la cel de lângă tine şi ştii că vei pleca. Nu atunci, dar curând. Ştii că relaţia e condamnată dincolo de orice posibilitate de salvare, că ai încercat tot ce îţi stătea în putere şi că n-a fost de ajuns. Ştii că vei mai sta doar puţin, atât de puţin, că vei mai face o ultimă încercare, dar îţi este deja limpede că aceasta va eşua ca şi celelalte. Nici discuţiile, nici promisiunile, nici iubirea nu au fost de niciun ajutor, deci de ce ar începe să funcţioneze de acum încolo? Când nu vă certaţi aproape că nu mai aveţi ce vă spune şi ştii că, deşi îl încă iubeşti, viitorul tău nu e aici. Înţelegi – deşi mai târziu vei crede din nou contrariul, fireşte – că dragostea singură nu este de ajuns, orice ar spune poeţii.
Faci toate gesturile obişnuite. Pui masa. Îl asculţi cu atenţie şi îi răspunzi. Eşti acolo şi eşti prezentă în totalitate dar cumva savurezi deja viitoarea ta libertate. Viitoarea ta linişte. Senzaţia ameţitoare de a te putea duce şi veni cum şi când vrei, fără să mai ţii cont de dorinţele altcuiva. Ştii că te vei îmbăta de nenumăratele posibilităţi într-atât de tare încât o vreme îţi va ajunge doar gândul că ele există.
E bine. E rău. E tristeţe şi fericire. E precum ciocolata amăruie, care îţi place pentru dulceaţa care acoperă amăreala dar te şi supără puţin, pentru gustul amărui cu care rămâi pe limbă, de sub toată dulceaţa*.
Stelele
Îmi aduc aminte cu câtă uimire şi înfrigurată aşteptare mă uitam la stele când eram copil, mai ales după ce învăţasem la şcoală ce sunt şi cât sunt de îndepărtate. Îmi imaginam că undeva, pe lângă una dintre ele, pe vreo planetă, cineva se uită către Soare, întrebându-se dacă nu cumva acolo, pe vreo planetă… Plonjam în miracolul cosmosului ca într-o fântână a tuturor posibilităţilor sau poate nu era miracolul cosmosului ci al acelei vârste, la care lumea nu are graniţe, ceea ce poţi face tu nu are limite şi dezlegarea oricărui mister nu poate aduce decât surprize plăcute. Să cunoaştem stelele în timpul vieţii mele părea, de exemplu, ceva atât de realizabil…
Ei şi-acum? Acum când lumea a căpătat graniţe şi eu sunt exilată din tărâmul misterios în care trăiam când eram mică? Acum când ştiu că, probabil, nu vom ajunge la stele prea curând?
Şi acum îmi place totuşi să le privesc.
Nu! Nu? Da, totuşi?
Uneori nu-mi doresc să am copii. Îmi spun că poate mi-ar semăna mie şi mă îngrozesc că ar trebui să treacă prin viaţă luptându-se neîncetat, cum fac eu, cu mintea asta neliniştită, agitată, chinuită, sucită, care îşi este sieşi cel mai rău duşman.
Pe de altă parte, în ciuda acestei minţi, îmi găsesc tot timpul motive (motive, nu pretexte) să trăiesc şi, atunci, de ce le-aş refuza copiilor mei?
————————————————————————————–
* Hooo! Nu săriţi cu sfaturi! S-a întâmplat deja demult!
