(continuare)

Preotul familiei n-a pus întrebări. Mai multe a pus mama, care nu pricepe de ce m-a apucat bisericoşenia aşa, deodată. Mă tem că n-am găsit o minciună destul de inteligentă şi că îşi face destule griji dar adevărul cred că ar îngrijora-o mai tare, asta dacă l-ar crede.

- O exorcizare?! sare Funes de pe scaun. Ce imprudenţă! Ce ingratitudine! Ştiţi ceva? Meritaţi tot ce vi se întâmplă!

Se ambalează. Face paşi mari prin cameră dând din mâini, cu trenciul lui de Colombo fluturându-i în urmă; arată ca un aeroplan beat. Dar cuvintele lui reuşesc să invoce clar în mintea mea singurătatea unei case nelocuite, care vede, îngrozită, cum întrunericul o umple pe dinăuntru, în timp ce altădată ea era pavăza împotriva întunericului pentru cei la al căror somn veghea, şi timpul trece, şi casa priveşte zadarnic spre stradă prin ferestre din ce în ce mai prăfuite şi nicio figură familiară nu mai apare.

- N-am mai avut timp, reuşesc să îngaim, vinovată.

- Să ştiţi că-i o crimă să abandonezi lucruri pe care le iubeşti, numai din lipsă de timp, mă anunţă Funes, cu aerul că-mi spune vreun adevăr pe care nu-l ştiam. Casa pare fixată pe dumneavoastră cumva, probabil ştie că ultimele vacanţe cu familia le-aţi petrecut acolo la iniţiativa dumneavoastră. Şi vă previn că n-o să vă dea drumul, fiindcă v-a simţit slăbiciunea: că tânjiţi după acele timpuri, ca şi ea.

Îi replic – destul de previzibil – că lucrurile se schimbă şi că nu putem trăi în trecut.

- Mă tem că dvs va trebui s-o faceţi, mi-o retează el.

În lipsa lui, camera e foarte liniştită. Mă gândesc, uşurată: bine că măcar preotul n-a păţit nimic. I-a zis mamei că imobilul e doar dărăpănat şi cam umed dar că n-a sesizat nicio prezenţă ostilă cât şi-a ţinut slujba. Ar fi trebuit să-i fi cerut lui Funes nişte apă, îmi e sete. Pe peretele opus – aveam pereţi albaştri – este un coş cu flori, desenat de mama. Mă apuc, răbdătoare, să le trec în revistă, petală cu petală, cum făceam în dimineţile de duminică, la trezire, când mai leneveam în pat; pentru că ştiu că asistenta n-o să treacă prea repede prin salonul meu.

***

- Aoleu, domnişoară, ce dărâmătură! O să băgaţi la bani în ea cu tona. O să vă coste mai mult ca una nouă.

Muncitorul îşi trage nasul şi se mai uită odată în jur.

- Bine că măcar acoperişul e întreg.

- Haide, băi, coai..ăă, mă scuzaţi, domnişoară. Mişcă-te, bă Marine, ce te-ai oprit ca bou-n drum, c-o să-mi scap asta pă picior! urlă cel din spatele lui.

Gesticulez către ei, îndrumându-i să pună patul abia cumpărat în dormitorul meu din copilărie, exact în locul unde eu văd patul meu de odinioară, cu cuvertura lui cu trandafiri. Pentru o clipă, cât timp muncitorii aşează mobila cea nouă jos, contururile celor două paturi se suprapun, apoi, în ochii mei, imaginea reală se topeşte încet şi dispare, în timp ce patul meu din copilărie, ajuns probabil de mult surcele, îşi reafirmă ferm existenţa.

- N-ar trebui să dormiţi aici până nu zugrăviţi şi nu mai cumpăraţi nişte mobilă, mă sfătuieşte cel dintâi peste umăr, îndreptându-se de şale.

Se uită amândoi cu mirare la nebuna care se mută într-o casă dărăpănată şi nemobilată, numai cu un pat şi un geamantan cu haine. Ei nu văd vitrina în care păpuşile copilăriei mă aşteaptă cu braţele deschise, covorul cu pata de cerneală care nu a mai ieşit nici cu dero, nici cu Pic, prima mea bibliotecă, pe uşa căreia m-am dat huţa până când am deşelat-o.

Simt amintirile ascunse prin colţuri şi pe după mobile, ca nişte animale sfioase, aşteptând plecarea muncitorilor ca să iasă să se gudure pe lângă mine.

Îi plătesc şi pleacă. Îi aud, pe hol, făcând comentarii despre starea casei şi aştept cu inima strânsă să aud zgomotul impactului, trosnetul neplăcut al oaselor rupte, urletele de durere. Dar nu. E prea inteligentă ca să se sinchisească de două fleacuri gălăgioase, puţind a transpiraţie şi cu salopetele peticite.

În sfârşit, poarta dinspre stradă se închide scârţâind (trebuie să-i ung balamalele). E linişte. Suntem singure, casa şi eu, după atâta vreme.

- Îţi e teamă să mă laşi să te văd aşa cum eşti? întreb aerul.

Îmi trec palma pe perete, ca-ntr-o mângâiere. Nimeni, niciodată, nu m-a iubit atât şi cu atâta încăpăţânare. Nimeni n-a mai tânjit în felul ăsta după mine, cu o dorinţă absolută şi fără niciun fel de ascunzişuri. Dar la ce foloseşte o iubire ca o luare de ostatici, o iubire ca o capcană, o iubire din care nu poţi să pleci decât mort?

Şi, acum, că am ajuns aici, aş mai putea oare pleca, fie şi aşa?

Îmi dau deodată seama – cu claritatea orbitoare a tuturor revelaţiilor târzii şi inutile – că Funes, este, până la urmă, doctor de case. Nu de oameni. De case. Că treaba lui este să găsească soluţii care să ajute casele, nu oamenii. Ea are ce şi-a dorit. Eu, însă, stau într-o casă goală, din care nu pot să plec, într-un oraş de provincie pe care l-am părăsit cu ani în urmă; nu mai am serviciu şi nicio idee ce o să fac în viitor.

Şi pe urmă, aud un tîrşâit de papuci apropiindu-se dinspre bucătărie, tacticos, ca pe timpurile când străbunica mea – acum moartă de douăzeci de ani – venea să-mi aducă orezul cu lapte, cu stafide în el şi cu scorţişoară presărată pe deasupra, felul meu favorit.

O să fie bine.

***

Ei, şi pentru cazul că aţi avut răbdare să urmăriţi povestea până aici,

SFÂRŞIT

(continuare)

Funes rumegă îngândurat.

- Daţi-mi adresa, vă rog, zice. Cred că trebuie să mă deplasez la faţa locului. O să vă trimit decontul pentru biletele de tren.

- Mi-aţi putea spune totuşi despre ce e vorba? testez eu terenul.

- Până nu văd pacientul nu mă pot pronunţa cu certitudine, zice el cu un aer de chirurg pe cord deschis solicitat să pună un diagnostic de amigdalită prin telefon. Din datele preliminare ar rezulta că, într-adevăr, casa a stabilit un fel de contact cu dvs. La început în somn, când subconştientul este mai deschis şi mai accesibil. Apoi, când i-aţi blocat accesul luând somnifere, v-a invadat ziua. Într-un fel se poate vorbi de bântuire, sigur, doar metaforic.

- Bine, şi cum se poate rezolva problema?

Ca un doctor care se respectă, se refugiază în generalisme liniştitoare:

- Păi tratamentele sunt de la caz la caz. Uneori ajunge o simplă zugrăveală. Ca şi cum aţi fi dvs puţin indispusă şi v-aţi cumpăra o rochie nouă şi v-aţi înveseli, spune, desfăcându-şi palma către mine, cu un gest larg. Alteori este nevoie de multă muncă şi de multă răbdare.

Îşi mişcă din nou falca, înnebunitor, de la stânga la dreapta şi-acum observ că are şi obiceiul de a-şi îngusta ochii când face asta.

- Nu vă ascund că, în cazul dvs, mă aştept la complicaţii. Avem de-a face cu o casă aproape abandonată. O casă părăsită este o casă care îşi doreşte să moară, de aceea casele părăsite arată atât de trist. Cred că este un caz de depresie accentuată… sigur, nu înţeleg ce legătură are asta cu dvs dar o să investighez. Aveţi idee dacă sunteţi singura din familie care se confruntă cu această problemă?

Îi spun că, sincer, nu mă văd făcând un sondaj printre rude pe tema asta.

- Pentru început e bine că ştiu că nu-i ceva în neregulă cu mine, zic, uşurată. Am şi aşa o grămadă de chestii pe cap la serviciu, numai de asta nu aveam nevoie. La început, psihiatrul meu mi-a zis că probabil încerc să mă refugiez din faţa acestei perioade solicitante într-un trecut în care eram fericită şi în siguranţă.

Funes tresare, apoi îşi înclină capul a apreciere:

- Un diagnostic corect. Desigur, aplicat în mod eronat. Este posibil ca însăşi casa, abandonată de familie, să încerce de fapt o refugiere în confortul trecutului. Sau, cumva, este posibil să vă fi întâlnit la jumătatea drumului… Read the rest of this entry »

În cele din urmă, lucrurile s-au stabilizat. Să mai zică psihiatrii că stabilitatea e ceva de bine.

Adresa pe care o caut trebuie să fie pe undeva pe aici, orice o fi însemnând aici. Îmi iau inima în dinţi şi încerc să mă orientez. Holul ăsta pe care-l văd eu acum este de fapt strada şi o reflexie a soarelui în fereastră înseamnă, ştiu din precedentele experienţe, că semaforul arată verde. Dacă ar fi roşu, un colţ de draperie ar atârna într-un anumit fel; am devenit pricepută la descifrat semnele.

- Funes, doctor de case.

Se înclină politicos în faţa mea şi-mi sărută mâna. Aş vrea să-i văd biroul, mi-ar spune ceva despre el dar, conform ochilor mei, stăm de vorbă în sufrageria mare, în care bunica îşi primea în vizită prietenele.

- Vreau să înţelegeţi un lucru, spune el. Nu sunt nici zidar, nici arhitect, nici parapsiholog.

Şi continuă cu prezentarea standard, pe care am auzit-o la televizor, când butonam canalele, fără somn, la ora trei noaptea: „Eu vindec sufletul caselor. Sigur, casele au un suflet. Toate lucrurile care se întâmplă într-o casă îşi pun amprenta pe sufletul ei şi îl modelează. Un lucru cumplit poate mutila o casă pentru totdeauna. O casă înrăită e la fel de rea ca un elefant turbat dar eu o pot transforma în căminul confortabil pe care vi-l doriţi”.

E un teren tare straniu, ora trei noaptea. Şi programele pe care le vezi la ora trei noaptea nu-s chiar pentru oameni normali. La ora trei noaptea este firesc să dai la televizor peste un ins care-şi zice doctor de case şi este la fel de firesc să te gândeşti că, de fapt, capul tău e în regulă, iar explicaţia problemelor tale ar fi…

- Cred că mă bântuie o casă, îl întrerup.

La lumina zilei sună cam stupid. La ora trei părea foarte logic, adică de ce să nu bântuie şi casele oamenii, că doar invers s-a mai văzut?! Read the rest of this entry »