11.07.09
Coşmar de închiriat
Ieri noapte am fost trimisă la culcare cu recomandarea călduroasă să număr oi ca să-mi treacă insomnia. M-am plâns că, ori de câte ori încerc să le număr, ele nu se înşiră frumos pe un rând, ci se tot amestecă, de nu mai ştiu pe care am numărat-o şi pe care nu şi mai rău mă enervez. “Păi” – cică – “ia un marker şi însemnează-le pe alea pe care le-ai numărat”.
Booon, păi ce nu face omul ca să doarmă? Mi-am imaginat un marker maaaare, verde, şi m-am pus pe însemnat oi într-o veselie. Acuma nu mi-e clar dacă o fi fost markerul expirat sau or fi pus ăştia ceva în oi dar ce pot spune e că am avut o mândreţe de coşmar, cum le doresc numai şefilor mei să aibă (ştiu ei de ce).
Din fericire nu-mi mai aduc aminte din el decât finalul dar pot spune că eram bărbat (ceea ce din start e un coşmar, zică bărbaţii ce-or zice!) şi eram într-o echipă de comando. Trebuia să intrăm într-o casă şi să eliberăm pe cineva şi şansele nu erau de partea noastră deloc. Pentru ca lucrurile să fie şi mai rele, într-o logică ilogică specifică în general coşmarurilor, în momentul în care am ajuns să ne strecurăm, unul câte unul, pe scara strâmtă, în spirală, a casei, ne procopsisem şi cu un copil purtat în braţe de membrii echipei şi nu mai aveam decât o singură armă, care era, fireşte, la mine.
Îmi aduc aminte că nu voiam deloc să fiu acolo şi încercasem să-i conving pe ceilalţi să renunţe dar era genul de misiune de onoare de la care nu poţi da înapoi. Am urcat încet, unul câte unul, scara în spirală, îmi aduc aminte muşchii încordaţi ai spatelui, nu le vedeam feţele, poate că, dacă le-aş fi văzut lucrurile ar fi fost altfel dar nu le vedeam. Înainte de primul palier ne-am oprit la sfat. Am încercat să ofer altcuiva arma dar nimeni n-a luat-o, era misiunea mea, răspunderea mea.
Am continuat ascensiunea. Scările în spirală mă duceau, încet, către o uşă deschisă prin faţa căreia trebuia să trecem. Cu o agilitate şi mai mare, camarazii mei se mişcau încă şi mai neauzit decât până atunci. Încă la jumătatea scărilor, am zărit, prin uşă, spinarea cuiva într-o uniformă maronie. Spatele acela m-a îngrozit, am ştiut într-o secundă că se poate oricând întoarce, că n-are cum să nu se întoarcă – nu stai cu spatele la o uşă deschisă – şi că eu aveam să fiu ţinta principală pentru că aveam arma; iar pe scările înguste putea să tragă din plin.
Cel din faţa mea a depăşit curba scării, urcând către etajul următor şi eu am văzut din plin spinarea cafenie, ameninţătoare. Am decis în acel moment că accept să trăiesc tot restul vieţii cu conştiinţa faptului că mi-am abandonat camarazii. “Măcar o să fiu viu”, mi-am zis şi am început să cobor la fel de încet, cu arma pregătită, aşteptându-mă în orice moment să se tragă asupra mea. “Doamne, lasă-mă să trăiesc”, îmi repetam la fiecare treaptă coborâtă, şi fiecare asemenea rugăciune mi se spărgea între buze ca o mătanie mică de sticlă rece, încă una dintr-un şirag. A durat un timp nespus de lung şi nu se auzea niciun zgomot, liniştea curgea ca gheaţa peste muşchii mei încordaţi care aşteptau un zgomot, un semn că mi s-a descoperit lipsa, că ei au fost descoperiţi, că eu am fost descoperit.
Nimic. Şi iarăşi nimic.
Am ajuns la ieşire. Am abandonat arma pe trotuar, în faţa casei. “Asta e alegerea mea”, mi-am repetat. “Măcar o să fiu viu”. Şi am luat-o la fugă, simţindu-mă teribil de expus, către adăpostul copacilor, aşteptându-mă să fiu împuşcat în orice moment.
N-aş şti să vă spun dacă m-au omorât sau nu fiindcă m-am trezit şi am avut grijă să nu adorm imediat la loc, ca să nu le dau o a doua şansă.
N-aş şti să spun nici ce concluzii ar trage Freud din faptul că m-am încarnat într-un bărbat care şi-a abandonat puşca. (??!!!).
Ştiu însă un lucru: nu mai număr oi în viaţa mea.
11.05.09
Întrebare de blondă
Ştim toţi vorba aia cu şobolanii care părăsesc corabia ce se scufundă. O şi folosim cu mare voluptate şi cu un dispreţ implicit la adresa celor pe care îi comparăm cu şobolanii în cauză. Dar eu nu pricep un lucru: unde se duc şobolanii care părăsesc corabia ce se scufundă, că în jur e numai apă?
11.04.09
Cum nu am făcut eu o faptă bună
Riscul când îţi scoţi ipod-ul din urechi este ca realitatea să te muşte de nas în moduri pe care altminteri le-ai fi evitat. Venind eu către birou azi, fără fondul muzical obişnuit, aud nişte scâncete ascuţite şi disperate, chiar la colţul străzii. Când mă uit, dau peste o sacoşă agitată în care se aflau, judecând după un vârf de codiţă cafenie pătată cu alb ce se iţea afară, nişte pui de câine.
Niciodată toamna nu fu mai urâtă sufletului nostru amărât de moarte…
Ei bine, era cât pe ce să încep să plâng, ditamai uoama ce sunt (căci eu, când sunt rea, sunt foarte a dracului dar sunt alte împrejurări în care sunt o mămăligă) însă mi-am zis că adulţii nu plâng, ei rezolvă problemele. (Frumoasă maximă, păcat că nu-i ea chiar adevărată dar o s-o reţin spre folosinţă!)
În conformitate cu noul adevăr fals de-abia descoperit, am gonit până la serviciu, am lăsat sacoşele şi geanta, am aruncat un ochi pe Internet să văd dacă singura fundaţie al cărei nume mi-l aminteam primeşte animale, nu doar le oferă spre adopţie, nu m-am dumirit, am înşfăcat vajnic umbrela, căci turna cu găleata, şi fugi înapoi! În total, nu mai mult de cinci minute.
În aceste cinci minute, la colţul unei străzi nu prea circulate se adunaseră nu mai puţin de cinci persoane puse pe fapte bune, care examinau căţeii (erau doi) discutând despre faptul că trebuie hrăniţi cu biberonul un timp. Pe unul l-a luat o mamă cu copil, iar pe altul o puştoaică de liceu. Fericiţi să se simtă luaţi în braţe, căţeluşii tăcuseră.
Niciodată toamna nu fu mai frumoasă!
Şi uite aşa nu am făcut eu o faptă bună dar le mulţumesc celor care au făcut-o în locul meu şi le doresc să nu ajungă niciodată în viaţă atât de indiferenţi încât să treacă pe lângă nişte căţei aruncaţi în ploaie fără să le pese. S-ar putea să fie o urare de rău asta, că nesimţiţii sigur au vieţi mai senine, dar eu mi-o menţin!
Aseară, când am plecat acasă, am trecut pe lângă punga care adăpostise căţeii, uitată pe trotuar. Era o pungă de la Humanitas. Bunul gust al libertăţii, pare-se, nu face întotdeauna casă bună cu compasiunea.
11.02.09
Iată omul!
Am evitat varianta în latină, pentru ca acel “h” să nu provoace vreo confuzie.
La colţul străzii unde domiciliez cu serviciul e o casă într-o veşnică renovare. Cred că şi acum un an lucrau la ea. Acu au ajuns, în sfârşit, la acoperiş şi aruncă de pe el ţiglele jos, în curte. Sigur, mai cade câte una şi pe stradă, că oameni suntem, de!
Zilele trecute, trecând pe lângă casă, o colegă i-a auzit pe muncitori discutând, în timp ce decartau de zor ţigle pe trotuar:
- Nu mi-e mie de BMW-ul ăsta de dedesubt, zicea unul dintre ei, da poate lovesc naibii vreun om.
În sfârşit, am zis eu când mi s-a povestit faza, uite un om care are priorităţile aşezate corect: indivizii sunt mai importanţi decât maşinile!
10.27.09
Why so serious? This is it!
Dacă o imagine valorează cât o mie de cuvinte
- deşi asta s-a spus într-o vreme când ochiul nostru nu se tocise încă în contactul zilnic cu atrocităţile de la ştiri -
atunci iată mai jos două afişe care valorează, fiecare, cât un rechizitoriu împotriva noastră a tuturor şi a naturaleţii cu care acceptăm inacceptabilul, fără să ne dăm seama că suntem nişte nesimţiţi.
Cele două afişe au în comun un lucru – dincolo de faptul că ne vorbesc despre două absenţe, despre două morţi absurde, identice, despre prăbuşirea, sub presiunea aşteptărilor unei mulţimi educate în religia suspansului, a două fiinţe talentate, condamnate să trăiască într-un fel de singurătate aglomerată, oribilă. Dincolo chiar de faptul că reprezintă lăcomia comercială şi voyeurismul (cum arăta? cum era? presimţea oare? ia uite domnule!) triumfând.
În faţa lor, suntem cu toţii vinovaţi de acceptarea tacită a faptului că un om ar putea valora mai mult mort decât viu. Reprezintă actul nostru de acuzare pentru că toţi, prin tăcere, am permis să se ajungă aici şi pentru că nici acum nu ne dăm seama cât de monstruos este acest lucru, (pentru că nu ţâşneşte sânge de nicăieri). Nu cred că Heath Ledger ar fi fost nominalizat la Oscar şi pus pe afişele Batman dacă nu ar fi murit, indiferent cum şi-ar fi jucat rolul. Iar după mortea lui Michael Jackson, s-a comentat cu nonşalanţă că abia de acum muzica lui o să înceapă să aducă bani buni. Unii au zis-o, alţii au scris-o, alţii au admis-o şi nu ne-am îngrozit niciunii de naturaleţea cu care o asemenea atitudine monstruoasă a devenit un lucru acceptat ca normal.
Suntem vinovaţi cu toţii, la fel de vinovaţi ca ţaţele care cască gura la accidentele de maşină, la fel de vinovaţi ca idioţii care fac poze cu celularul la înmormântări. Sigur, ei au vina de a fi băgăcioşi, noi avem vina de a fi indiferenţi dar nu sunt astea două forme diferite de nesimţire? În primul rând, dacă nu ne-a interesat opera unui artist cât a fost în viaţă, ar trebui să avem decenţa de a nu deveni subit interesaţi abia cînd a murit, un gest a cărui logică nu reuşesc s-o înţeleg. Îi pot înţelege pe fani, nu reuşesc să pricep ce-i cu restul lumii. Nu cunosc demonii cu care se va fi luptat Heath Ledger dar lui Michael Jackson atât banii cât şi aprecierea – manifestată prin vânzările de cd-uri – i-ar fi fost de mare folos în ultimii ani ai vieţii. Numai că însuşi faptul că era în viaţă l-a împiedicat să se bucure de ceea ce, acum că a murit, i se oferă cu o inutilă generozitate.
E greu de spus ce-ar fi de făcut: lucrurile au început s-o ia razna cu mult timp în urmă. Întâi a fost omagiul înduioşător al unei fiice, în duet cu tatăl ei mort: Nathalie şi Nat King Cole. Apoi – sau poate concomitent – un ultim album cu nişte piese nu foarte strălucite ale trupei Queen, încercând să exploateze fragmente de înregistrări cu deja plecatul dintre noi Freddie Mercury. Undeva pe la sinuciderea lui Kurt Cobain şi asasinarea lui Tupac Shakur lucrurile începuseră deja să devieze de la dorinţa de a prelungi magia dispărută către un înfloritor comerţ. Undeva, de-a lungul acestui drum, moartea unei vedete a început să fie nu un eveniment trist, ca orice moarte, ci un soi de strategie strălucită de imagine. Şi cândva, de-a lungul drumului, ne-am obişnuit atât de bine cu asta că ni se pare un dat al lumii în care trăim şi, chiar să vrem s-o dregem, n-am şti de unde.
Şi pentru asta suntem vinovaţi. E adevărat – nu în felul în care cânta “USA for Africa” în 1986 dar, incontestabil, adevărat – noi suntem lumea: eu, tu, noi, ei, oraşul, universul. Şi cum suntem noi aşa e şi lumea. Ceea ce suntem, felul cum suntem, fiecare dintre noi, face parte inseparabilă din ţesătura acestei lumi, în care morţii au parte de tot respectul de care n-au nevoie, iar viii, în cel mai fericit caz, de nepăsarea noastră. Şi uite-aşa, am creat cu toţii o lume în care această indiferenţă dar şi alte soiuri de indiferenţă, încă şi mai criminale, sunt acceptate cu o ridicare din umeri şi o privire compătimitoare pentru cei care îşi bat capul cu de-astea:
“Why so serious? This is it!“
10.23.09
Lucruri care nu-nseamnă nimic
Pe o străduţă pe unde trec zilnic, în drum spre serviciu, e parcată o maşină. Nu s-a mai urnit din loc de ani buni dar nici nu trebuie, pentru că nu asta este menirea ei. De primăvara până iarna, ea slujeşte drept bancă, bibliotecă şi salon de primire pentru un bărbat slab, cărunt, cu o faţă cenuşie, nişte dinţi rari ca şipcile unui gard şi nişte picioare firave, care nu-l pot ţine şi care, poate, nu l-au ţinut niciodată. În loc să stea ziua în casă, omul stă în maşină, unde citeşte ziarele, se uită la lumea care trece, stă de vorbă cu amărâţii care tândălesc pe la bufetul de mai sus, mai bea şi el o bere. Din când în când, o pisică neagră poate fi văzută ieşind dintr-o curte şi sărind în maşină pe geamul deschis sau, alteori, e deja în maşină şi doarme încolăcită pe locul de lângă şofer.
Omul nu mi-a făcut niciun moment impresia unui ins înăcrit de condiţia de spectator permanent la care l-a redus viaţa: zâmbeşte des, fumează cu poftă, îşi răsfaţă pisica. N-am să-l transfigurez într-un învingător dar mă gândesc că alţii, în locul lui, ar fi într-o dispoziţie care ar face murăturile să pară dulceţuri. Sau poate asta e doar faţa pe care o întoarce el lumii şi amicilor de taifas, că doar am învăţat cu toţii că băieţii mari nu plâng niciodată.
Trec printre ei de doi ani de zile, în drum spre birou, ei îşi clătesc niţel ochiul cu ocazia asta şi, de vreo câteva săptămâni am început să schimbăm câte un salut, câteodată: ei mă tachinează zâmbind iar eu le răspund la zâmbet, cu ipod-ul în urechi, şi sper că n-au zis ceva de mama. Ieri, însă, când am trecut pe lângă el, tipul cu mâţa, care stătea afară, rezemat de maşină, m-a oprit şi mi-a dat o floare: un trandafir , soiul ăla de trandafir pe care-l iubesc încă din copilărie, cu petale de un vişiniu catifelat. Avea codiţa învelită în staniol şi o fundă dintr-aia cum fac florăresele aşa că n-aş şti să zic dacă era cules din grădină sau cumpărat. (Pe de o parte, sper că era cules, că omul nu are bani, iar trandafirii sunt scumpi. Pe de altă parte, sper că era cumpărat, fiindcă ar însemna că şi-a dat mai multă osteneală de dragul meu. Cum dracu oi fi reuşind să funcţionez, oare?)
Cred că n-are rost să vă spun că timp de vreo două ore după am umblat prin lume zâmbind până la urechi. Ce copil sunt şi eu, mereu dornică de surprize!
Evident, un lucru ca ăsta n-o să-mi schimbe nici viaţa, nici viitorul, nici nu m-a scos din vreo criză existenţială şi n-o să aibă altă consecinţă cu excepţia faptului că mi-a înfrumuseţat o zi care oricum era una bună. Şi nici acelui om n-o să-i schimbe viaţa. Dar poate tocmai lipsa sa perfectă de utilitate în sensul practic al cuvântului face un asemenea gest cu adevărat valoros.
P.S. Ştiu. Dacă mi-ar spune altcineva povestea asta nici eu n-aş crede-o.
